Posts Tagged ‘sensibilitate’

Cum să devii nepăsător. Cu şi despre (in)sensibilităţi

Miercuri, 7 ianuarie 2009

Culmea organizării: să aranjezi un meeting şi să-i spui celui cu care trebuie să te întâlneşti, să-ţi aducă aminte că trebuie să vii şi tu. Eventual printr-un bip, că este un gest cu însemnătate complexă (nu şi atunci când i se dau semnificaţii stabilite de comun acord). Cred că am greşit culmea, asta e alta.

Ca să te ţii de cuvânt trebuie să ai un lasou. Dacă se poate, să fie dresat. Când începe să nu-ţi mai pese de unele lucruri, teoretic, locul ar trebui să fie ocupat cu altceva pentru care-ţi dai interesul. Văd situaţii când se întâmplă invers şi nu numai aşa. Bine că fenomenul nu începe de la vârsta grădiniţei pentru că aş fi dat vina pe  moştenirea gentică. De fapt, nu caut să dau vina pe ceva/cineva şi nici să o elimin prin pomenire.

Mulţi oameni spun cu nostalgie că nu erau aşa cum au devenit. Ce te transformă într-un nepăsător: indiferenţa altora sau faptul că nu-i (mai) sensibilizează cuvintele/faptele tale? Dacă e aşa, înseamnă că jocul se dă între preţ şi valoarea lui reală.

Cunosc oameni care şi-au ucis sensibilitatea prin indiferenţă. Le consuma prea mult din resurse.  Nu ştiu dacă au reuşit cu adevărat. Cunosc şi oameni care nu vorbesc niciodată despre ceea ce simt tocmai pentru a nu le fi depistate sensibilităţile. Sunt mulţi oameni pe care nu-i cunosc. Poate chiar şi cei pomeniţi mai sus dar sigur există mai multe tipuri de sensibilităţi:  în spatele cortinei, în desfăşurare, printre rămăşiţe, în ascensiune, etc.

Haruki Murakami spunea că distanţa care unei persoane i se pare rezonabilă, alteia să i se pară prea mare. Să fie valabil şi în cazul sensibilităţii? Dacă mă gândesc la reacţii, da.

X poate ţipă când vede un păianjen iar Y rămâne impasibil în faţa aceluiaşi păianjen.  Z poate devine nostalgic atunci când trece pe lângă banca primului sărut iar W nici nu mai ţine minte cum o chema pe fata aia drăguţă cu care a stat de vorbă în tren.

Schimbările sunt greu de depistat tocmai pentru că nu încep acolo unde vorbesc numai faptele. Mereu va sta ceva la baza gândului, ca la rădăcina unui copac ce s-a uscat sau dimpotrivă, a înflorit.

De ce s-a supărat?

Marți, 4 noiembrie 2008

Motivele pentru care un om se supără îl pot caracteriza, într-un anumit fel. Ce poţi spune, de exemplu, despre cineva pe care-l deranjează un apelativ de duzină sau de faptul că este ignorat în mijlocul unei discuţii, între prieteni? Este prea atent la detalii, exagerează sau are doar o zi mai proastă?

De-a lungul timpului am întâlnit supărări de toate culorile, pentru care merită să devii îmbufnat, mai mult sau mai puţin: cineva a oferit numărul tău de telefon unei cunoştinţe comune, fără să-i dai acordul; te poate irita faptul că un necunoscut s-a uitat nu-ştiu-cum la tine, că a inclus-o pe mama în discuţie deşi era absentă sau oricare alt detaliu ce poate deveni combustibil pentru focul de paie.

Aş vrea să spun că oamenii care se supără mai mult sunt mai sensibili la stimulii externi iar cei care sunt toleranţi, aparent superficiali, sunt mai pragmatici. Nu pot duce această ipoteză până în stadiul quod erat demonstrandum pentru că aparenţele pot înşela. Cunosc persoane care nu se supără niciodată pe nimeni şi apoi se plâng apropiaţilor de comportamentul celor care strică buna dispoziţie.

În limbaj nonverbal, cel supărat este neîmpăcat cu prezentul, pare a-şi cere mai multe drepturi decât i se oferă sau a rămas cumva neachitat. Cum nu le primeşte la comandă, scoate asul din mânecă şi schimbă atmosfera.

Nu te mai poţi comporta standard cu cineva care tocmai a afişat un chip lung până-n pământ, de profundă nemulţumire sau deranj. În mod indirect, cere un tratament special, mai delicat. Bineînţeles, depinde de caz!

Acest gen de reacţie poate fi o formă de apărare dar şi un cartonaş galben, oferit cu prudenţă, de genul: ai grijă cum te porţi cu mine, ai sărit calul! Data viitoare s-ar putea să pierzi ceva.

Pentru a fi într-atât de flexibil încât să simţi când merită să (nu) te superi este nevoie de ambele experienţe: să te consumi şi să fii indiferent. Calea de mijloc, în acest caz, este ideală numai că structura genetică ne împiedică să reacţionăm cu detaşare la motivele puerile care pot declanşa norii negri.