Posts Tagged ‘neînţelegeri’

De ce s-a supărat?

Marți, 4 noiembrie 2008

Motivele pentru care un om se supără îl pot caracteriza, într-un anumit fel. Ce poţi spune, de exemplu, despre cineva pe care-l deranjează un apelativ de duzină sau de faptul că este ignorat în mijlocul unei discuţii, între prieteni? Este prea atent la detalii, exagerează sau are doar o zi mai proastă?

De-a lungul timpului am întâlnit supărări de toate culorile, pentru care merită să devii îmbufnat, mai mult sau mai puţin: cineva a oferit numărul tău de telefon unei cunoştinţe comune, fără să-i dai acordul; te poate irita faptul că un necunoscut s-a uitat nu-ştiu-cum la tine, că a inclus-o pe mama în discuţie deşi era absentă sau oricare alt detaliu ce poate deveni combustibil pentru focul de paie.

Aş vrea să spun că oamenii care se supără mai mult sunt mai sensibili la stimulii externi iar cei care sunt toleranţi, aparent superficiali, sunt mai pragmatici. Nu pot duce această ipoteză până în stadiul quod erat demonstrandum pentru că aparenţele pot înşela. Cunosc persoane care nu se supără niciodată pe nimeni şi apoi se plâng apropiaţilor de comportamentul celor care strică buna dispoziţie.

În limbaj nonverbal, cel supărat este neîmpăcat cu prezentul, pare a-şi cere mai multe drepturi decât i se oferă sau a rămas cumva neachitat. Cum nu le primeşte la comandă, scoate asul din mânecă şi schimbă atmosfera.

Nu te mai poţi comporta standard cu cineva care tocmai a afişat un chip lung până-n pământ, de profundă nemulţumire sau deranj. În mod indirect, cere un tratament special, mai delicat. Bineînţeles, depinde de caz!

Acest gen de reacţie poate fi o formă de apărare dar şi un cartonaş galben, oferit cu prudenţă, de genul: ai grijă cum te porţi cu mine, ai sărit calul! Data viitoare s-ar putea să pierzi ceva.

Pentru a fi într-atât de flexibil încât să simţi când merită să (nu) te superi este nevoie de ambele experienţe: să te consumi şi să fii indiferent. Calea de mijloc, în acest caz, este ideală numai că structura genetică ne împiedică să reacţionăm cu detaşare la motivele puerile care pot declanşa norii negri.

Perpetuum suspectibile

Luni, 16 iunie 2008

A fi suspect în legătură cu ceva sau cineva este un drept. Nimeni nu te poate opri să crezi B când el crede A dar situaţiile acestea ar trebui să aibă o limită, altfel se pierde echilibrul.

Este firesc să pui totul sub semnul întrebării dar în momentul în care cântăreşti furnica, ţânţarul şi armăsarul pe acelaşi taler, nu vei obţine răspunsuri ci te vei cufunda mai rău în ceaţă. Întrebările nasc alte întrebări iar incertitudinea crează iritare şi conflicte.

De fapt, căutarea este simplă: vrem adevărul iar atunci când nu-l obţinem suntem nevoiţi să-l inventăm pentru a depăşi anumite situaţii şi pentru a pica de acord cu sinele. Nimănui nu-i convine să descopere peste luni sau ani că s-a înşelat în privinţa anumitor teorii sau oameni.

Ce se întâmplă în momentul în care suspectezi pe toată lumea? Culmea acestei tendinţe poate să ajungă şi expresia: nu mai am încredere nici în mine, apoi în restul… aşa cum am mai auzit pe unii oameni spunînd.

Până unde trebuie să mergi cu neîncrederea şi de ce ar trebui la un moment dat să te opreşti? Conflictele dintre oameni au loc de multe ori din aceste cauze. Când cineva îţi povesteşte o întâmplare şi tu-i spui: tu ştii mai bine cum stau lucrurile, e ca şi cum te faci că nu ai auzit ce-ţi spune şi te îndoieşti pe loc de autenticitatea spuselor lui.

Ca să poţi crede în ceva sau cineva este nevoie de timp. Dacă te iei după aparenţe sau numai după ipoteze, poţi alerga după concluzii mult timp şi să omiţi ceea ce uneori este evident: adevărul e chiar în faţa ta.

Dacă ai pus vreodată un câine sau o pisică în faţa oglinzii vei vedea că se uită în spatele ei, vrea să vadă cine se află în ea şi de unde vine. Cam aşa păţesc unii oameni care nu acceptă ceea ce li se oferă şi despică firul până nu mai ştiu de ce au ajuns acolo.

Cele mai dese ajung cazurile de suspiciune între îndrăgostiţi. Orbit de gelozie sau posesivitate, omul nu mai crede ceea ce i se spune pentru că vrea să aibă dreptate în îndoiala lui. Când fiecare milimetru de cuvânt sau faptă este pus la microscop, tinzi să ratezi frumuseţea întregului.

Poveştile sunt frumoase când urmărim firul lor şi nu detaliile, ca-n filmele poliţiste. Dacă Făt Frumos avea şosete cu dunguliţe şi Ileana Cosânzeana multă mătreaţă, nu interesează pe nimeni.

Ceea ce încerc să spun este faptul că relaţiile se pot deteriora încă din start când în loc să oferi încredere unui om, pierzi şi puţinul care se născuse. A da cuiva credit nu înseamnă că nu-l mai ai. Când interacţionăm ca la competiţii, când umblăm după câştiguri egoiste (propria siguranţă), nu putem oferi ceva, cu atât mai puţin încredere.

Când nu eşti capabil să rişti în numele unui început, nu vei construi niciodată ceva solid ci la primul foc de paie, va arde totul încă din temelii. Dacă terenul mai poate fi roditor, nu ţine decât de cei implicaţi în poveste şi de disponibilitatea celuilalt de a renunţa la suflatul în iaurt.

Dincolo de temeri se află următorul pas, dacă nu este făcut înainte, pentru ce te-ai mai agitat?

 

 

Atitudine (in)flexibilă sau beeeton!

Luni, 26 mai 2008

Părerile bine conturate şi scoase de la saramură exact când pofta altora e mai mare , nu demonstrează nimic. Poţi să te opui crunt majorităţii sau să fii stâlpul cel mai de temut al replicilor usturătoare şi tot nu o să te numeşti om cu personalitate.

Doamne, Ana, ce te-a apucat?

Îmi plac oamenii cu atitudine. Bun, ce fel de atitudine trebuie să aibă cineva ca să nu sară calul (ca la şah), să nu dea cu bâta-n baltă şi totuşi să spună lucrurilor pe nume (ce-ar fi pe Nemulţumire să o cheme Ironia)?

Este greu de oferit o reţetă (nici nu cred că există una standard) pentru că nu cunosc aşa mulţi oameni care să se încadreze în tipar. Nu ar fi de prea mare folos nici să suni la 95 95 sau să bei ceai de tei pentru asta.

Singurul lucru pe care aş vrea să-l înţeleg este atitudinea rigidă, acel NU categoric pe care îl spunem altora nu neapărat prin cuvinte cât prin comportament.

Cât îţi ia să procesezi lipsurile pe care le are cineva ca să-ţi dai seama că orice formă de comunicare între tine şi el este inutilă? Ce tip de greşeli trebuie să facă pentru a se exclude definitiv din lista celor privilegiaţi?

Nu înţeleg oamenii care se supără şi nu-şi mai vorbesc niciodată. Această atitudine mustratoare, acest hău de comunicare doar pentru că unul este corect şi celălalt nu este ca el.

Principala cauză cred că este faptul că-i comparăm în permanenţă pe (ne)cunoscuţi cu propria fire. Dacă impresiile vin şi pleacă, de ce nu se schimbă şi atitudinea?

p.s. Life is too short to be small. (Benjamin Disraeli)