Posts Tagged ‘gratis’

Responsabilitatea cuvântului

Duminică, 30 noiembrie 2008

Ce-ar fi să-i poţi da unui om cuvântul, în sensul propriu al expresiei? Asta te-ar ţine legat de el până-n momentul în care-l primeşti înapoi. În cazul în care doar îl împrumuţi, altfel vocabularul tău sărăceşte dacă nu-l recapeţi. Cam la fel se întâmplă şi cu promisiunile numai că cele nerespectate te transformă într-un neserios în ochii celuilalt.

Există un text pe care l-am auzit de multe ori prin filme: anything you say can and will be used against you. Cred că ceea ce un om exprimă în cuvinte, vorbeşte despre persoana sa. Ce-i drept, de multe ori într-un mod trunchiat, dar săgeţile aruncate în sus tot vor ateriza undeva.

E posibil să nu-ţi pese cum vor fi interpretate zicerile tale dar există situaţii când vorbele aruncate în vânt au devenit sfinte pentru alţii. Ceea ce tu nu iei în serios poate fi preţuit de cel care crede în cuvântul tău. Şi invers. Cum se întâmplă asta? Poate că nevoia de a crede în ceva, la un moment dat, găseşte mobilul perfect.

Cu cât eşti auzit sau citit de mai mulţi oameni, trebuie să-ţi asumi o responsabilitate mai mare pentru ceea ce enunţi. Să fie acesta motivul pentru care unii oameni au trac atunci când sunt nevoiţi să ţină un discurs în faţa unei mulţimi?

Pentru a vorbi lumii întregi şi pentru a fi înţeles, trebuie să foloseşti cuvinte perfecte. Ele există în măsura în care le găseşti şi crezi în mesajul pe care-l conţin. Nu există om care să fi reuşit asta dar există mase care cred în Cuvântul ce a fost purtat de istorie. Aşa au apărut de fapt conflictele: cei care cred în altceva, încearcă să demonstreze, să înfăţişeze cu frenezie convingerile.

Cum înţelepciunea oferită pe gratis poate lăsa impresia unei forme de nebunie, cuvintele devin incapabile să transmită mesajul real.

Cerşetorul perfect şi vânzătorul cu succes

Sâmbătă, 9 februarie 2008

in-trecere.jpg

Mereu am crezut că pentru a avea succes trebuie să nu fii disperat dar aceasta nu este o soluţie universal-valabilă.

Merg pe stradă şi văd cerşetori, unii stau pur şi simplu pierduţi, nu cer nimic, aşteaptă. Alţii sunt de-a dreptul obositori, se ţin după tine, insistă, sunt sufocanţi, te determină să le dai ceva numai ca să te lase-n pace. Tu pe care-l iei în considerare mai mult?

Cerşetorul adevărat are multe calităţi pe care nu le arată. În primul rând, în mod paradoxal, el nu cere! Condiţia lui este cea care ne arată că suntem mici cu toţii dacă nu ştim să-l vedem pe celălalt când îi este greu şi nu-l ajutăm.

De ce nu ne plac cerşetorii? Pentru că ei sunt aşa cum nu ne-ar plăcea vreodată să ajungem. Nu vrem ca altuia să-i fie milă de noi tocmai pentru că unul are mândrie iar celălalt a renunţat demult la ea.

Un prieten îmi spunea că degeaba oferi ceva unui om dacă lui nu-i trebuie, nevoia este în acest caz, sinonim cu acum, orice ajutor venit după poate fi de prisos ori prea târziu.

Care este asemănarea totuşi cu un om care vinde? Dacă insişti, exact cum aminteam puţin mai devreme, nu mai vrea nimeni să cumpere de la tine. Devii un cerşetor de atenţie, oricât ai fi de instruit sau politicos deci nu o să vinzi niciodată fiind agresiv. Nu ne plac cei care cer! Ne place să oferim atunci când simţim că este cazul.

Aşadar dacă reuşeşti să vinzi fără ca omul să aibă impresia că a cumpărat, acela este succesul (în opinia mea). Să plece de la tine şi să nu-i pară rău că a cheltuit bani, la fel cum nu-ţi pare rău când oferi ceva unui cerşetor simplu.

De aceea teoria mea despre vânzări şi cerşetori este similară: insistenţa ne pune pe fugă!

Din ce trăiesc vânzările?

Luni, 21 ianuarie 2008

for_sale.jpg

Atunci când unul vinde, câştigul nu va fi niciodată de ambele părţi, indiferent care ar fi povestea. Nu poţi pune egal între satisfacţia celui care cumpără şi a celui care vinde pentru că sunt diferite, cantitativ vorbind.

De ce ne irită unele reclame? Tocmai pentru că vedem falsul din ele, dorinţa celui care oferă parcă prea mult comparativ cu ceea ce trebuie să dai în schimb. Preţuri mici-mici? Este o chestie de suprafaţă, dacă ne gândim că a oferi prea mult înseamnă  a o face în mod gratuit iar asta nu s-ar mai numi reclamă deloc ci act de binefacere, deloc profitabil din punct de vedere material.

Vânzările trăiesc din strategii. Ofertele speciale sunt de fapt aceleaşi Mării dar cu alte pălării, respectiv, preţuri şi condiţii noi. Nu mi-au plăcut niciodată pachetele cu câte două sau trei produse în acelaşi ambalaj. Dacă unul din ele nu are succes iar altul are prea mult, pentru a nu se pierde investiţia în cel care nu se vinde, se încearcă un echilibru forţat, i se oferă omului totul la un preţ mai mic, numai pentru a scăpa de ele. Până şi ofertele cu X% mai mult nu oferă un plus ci te determină să alegi mai repede, acolo unde variantele ţin de domeniul mormanului.

O altă modalitate prin care oamenii sunt stimulaţi să cumpere sunt cadourile. Cele promise! Unele sunt false, altele te determină să te abonezi la acelaşi produs crezând că ai primit ceva gratuit. Toate sunt investiţii în loialitatea celui care cumpără, în mulţumirea(?) lui. Tot aici putem include si mostrele, ţinând cont că ele ajută să intri în contact cu produsul absolut gratuit (ceea ce te face să crezi că ai câştigat încă din start), apoi să devii consumator.

Nu pot să mă abţin să nu aduc în discuţie celebra expresie: am minute gratuite când vine vorba de abonamentele la reţele telefonice. Din moment ce plăteşti un pachet nu ai cum să consideri că beneficiezi de ceva gratuit. În comerţ, nu există nimic cu adevărat pe degeaba! Întotdeauna câştigul unuia va cântări în detrimentul naivităţii celuilalt. Ca să nu exagerez, amintesc şi situaţiile în care, conştienţi fiind, ne lăsăm convinşi de anumite oferte şi alegem uneori pentru că avem prea puţine variante şi niciuna excepţională.

De ce nu avem încredere în cei care încearcă să vândă ceva? Poate din cauză că ştim că atunci când ceva începe să nu mai funcţioneze corect este dus la vânzare? Că atunci când unele produse nu mai au mult până expiră sunt ieftinite brusc?

Să nu uităm cuvintele! Nu poţi vinde ceva fără cele mai potrivite texte: la noi cumperi pe banii noştri, cumperi mult şi plăteşti puţin şi alte sloganuri melodioase, menite să cucerească. Să ne mai mirăm că dăm banii pe ele?

Atitudinea faţă de bani

Miercuri, 19 decembrie 2007

banii-nu-conduc.jpg

Nu am văzut interes mai mare sau energie cheltuită atunci când vine vorba de bani! Pentru a-i face, administra, irosi, economi sau investi. Să le luăm pe rând!

De ce ne dorim un job mai bun dacă nu în primul rând pentru bani? Este aiurea să munceşti şi să nu fii răsplătit pentru asta. Nu se poate trăi din voluntariat într-o lume materială.

Cei care te plătesc vor parcă să le justifici fiecare leu, trebuie să faci multe pentru ceea ce primeşti! Un angajat prost plătit, evident, îşi pierde interesul pentru ceea ce face şi nu mai câştigă nimeni nimic. În situaţia fericită, cea în care primeşti, tu vei fi cel care trebuie să-şi justifice prezenţa şi eficacitatea în birou.

Ce speranţe poate să-şi pună cineva într-un câştig venit peste noapte? Se joacă la loto, casele de pariuri sunt mereu pline, se urmăresc moşteniri, mătuşi bogate, bijuterii, terenuri valoroase. Oamenii stau în locuri din care ar vrea să fugă, suportă situaţii amare sau chiar se vând, casele de amanet rânjesc…

Plecăm peste mări şi tări pentru a aduna cât mai mulţi bani şi linişte. Punem bani albi pentru zile negre în conturi prea mici în raport cu nevoile reale. Ce încercăm de fapt să cumpăram? Siguranţa, controlul, puterea?

Dacă te îmbraci în haine ieftine şi mergi la bancă vei fi privit ca un sărăntoc. Dacă alergi după autobuz şi şoferul nu-ţi deschide uşa pentru că eşti nebărbierit şi îmbrăcat prea subţire pentru gerul de afară va crede că vrei să te adăposteşti şi uşa ţi se închide în faţă. Am văzut acum câteva zile asta! Nu spun că fac toţi aşa dar mulţi se iau după aparenţe!

Spunea cineva că orice pe lumea asta are un preţ. M-am gândit dacă într-adevăr este aşa, chiar nimic nu mai este gratuit? Cum rămâne cu viaţa?

Care este atitudinea cea mai potrivită în ceea ce priveşte banii? Mulţi se schimbă atunci când se îmbogăţesc. Plătesc cu indiferenţă şi aroganţă parcă pentru a uita de unde au venit. Nu e uşor ca dintr-odată să se facă numai voia ta şi să nu te umpli de mândrie. Cu cât avem mai multe este mai greu să rămânem simpli, lipsiţi de aroganţă şi fiţe.

Am întrebat pe cineva azi dacă ar plăti toate facturile din cutiile poştale dintr-un bloc, în cazul în care ar câştiga la loto. Mi-a răspuns scurt: NU!

Până unde poate creşte dorinţa de a avea şi de ce lumea priveşte cu suspiciune la cuvantul gratis?