Posts Tagged ‘entuziasm’

Sertare scoase din memorie (2)

Luni, 4 august 2008

Mergînd pe aleea din parc m-am hotărât să-i şterg paşii de pe asfalt. Unul câte unul, până rămân doar cei necunoscuţi. Ne plimbaserăm pe acolo cred că de atâtea ori cât a apus soarele de când n-am mai văzut-o şi acum mă incomodau suficient de mult încât să fie aglomeraţie în amintiri.

M-am trezit dimineaţă, cred că era cinci şi un pic. Cu cele câteva cutii de cretă colorată am pornit entuziasmat la drum, fără să mai închid uşa. Avea să ştie careva că e deschisă până nu o proba? Am mai făcut odată aşa cu  o cameră video. Am lăsat-o într-o sacoşă, lângă multe alte sacoşi de la un rând pentru că nu vroiam să o mai car după mine şi când m-am întors, era tot acolo.

M-am hotărât să încep cu aleea pe care ne întâlneam de fiecare dată. În preajmă era un nuc înalt pe care l-am observat dinainte să o cunosc. Mereu găseam toamna nuci proaspăt căzute şi le spărgeam pe drum, cu poftă. Odată i-am dus şi ei una. Mai întâi a zâmbit apoi a mirosit-o şi a spus că este verde dar a ascuns-o în buzunarul de la jachetă.

Ajuns aproape, am văzut conturul fin al paşilor lăsaţi de ea pe caldarâm. I-am recunoscut pentru că alături erau şi ai mei, aproape invizibili. Nu, nu din cauză că pluteam. Nu mă împac deloc cu forţa gravitaţiei, nici nu mă mir că bunica-mi spunea câteodată că sunt cu capul în nori. Îmi aduc aminte şi acum: Vai, Tudore! Cine o să te ia pe tine o trăiască pe altă planetă! Da, da! îmi ziceam eu. Mai bine să mă ia de mână, e mai simplu!

Am scos din rucsac cutia cu cretă. Am zis că cea albă este mai potrivită pentru acest gen de operaţiune şi am început să încercuiesc fiecare amintire până când aleea a devenit o colecţie de tălpi. Aveam senzaţia că mă urmăresc. Unele dintre ele atârnau în aer, inofensive. Privind în gol mi-am dat seama că pentru a le strânge pe toate o să-mi ia cam tot atâta timp cât a durat să se scrie singure acolo. Ce muncă de Sisif!

Am continuat până când mi s-a făcut sete şi m-am oprit. Umplusem o sticlă de cola cu apă de la robinet.  Am văzut asta într-o piesă de teatru şi mi-a plăcut. Am băut din ea şi mi-am privit capodopera, uşor nemulţumit. Urmele începuseră să prindă contur, ca-ntr-o talpă mare. Era acum una singură şi nu ştiam precis dacă este a mea sau a ei. Era din zăpadă. Atunci am ştiut că trebuie să mă opresc. La un moment dat o să se topească, nu?

Am derulat casetele cu viteză înapoi. Toate imaginile ţipau până când ultimul sunet le-a spus psst pentru ultima oară şi le-am închis într-o cutie de pantofi. Acum nu mai era goală.

 

Aşa ceva nu se spune!

Luni, 17 martie 2008

forbbiden.jpg

Sintagma de mai sus o întâlnim în discuţiile cu ceilalţi, uneori ca o dojenire în conduita morală: De ce i-ai spus? Nu trebuia…

Care sunt subiectele sau expresiile pe care este bine să le evităm pentru a nu da cu bâta în baltă şi a rămâne filozofi?

Mă gândesc la câteva cazuri. Te ajută un prieten cu o sumă de bani, peste ceva timp aveţi o disensiune şi-ţi reproşează că-i eşti nerecunoscător, după tot ce a făcut pentru tine. Nu suportă să-l contrazici! Te simţi prost şi ai tendinţa să nu-i mai ceri ajutorul niciodată.

Eşti propulsat la locul de muncă de către o cunoştinţă. Peste câţiva ani, când ai o funcţie mult mai înaltă, îţi  spune în glumă: dacă nu eram eu… azi nu mai erai director!

Te întâlneşti cu o bună prietenă şi-ţi cere părerea vizavi de noul ei prieten de care este foarte entuziasmată. Vrea opinia ta sinceră şi insistă să-i spui ce crezi.  Pare un fluşturatic! Se supără pe tine şi se desparte de el.

Am dat câteva exemple simple, mai mult sau mai puţin fantastice. Nu cred că în vreunul din cazurile de mai sus acelea pot fi consecinţele fireşti dar sunt sigură că în realitate se întâmplă altele şi mai interesante.

Cum puţini au curajul să spună verde în faţă iar adevărul uneori trebuie cosmetizat, ce este de făcut? Observ că unele lucruri nu se spun. Care sunt ele? Nouă ne va fi mai uşor (?) pentru că nu vor avea tentă personală şi cred că este bine să le ştim.

Niciodată nu se ştie când vom avea nevoie de ele… să nu le zicem!

Învăţ să citesc în iubire

Duminică, 2 martie 2008

dor.jpg

Uneori uit să citesc
în cuvinte,
privesc neputincioasă
dar surprinsă
cum anagramezi
atât de firesc
nerăbdarea,
surâsul şi dorul
din mine.

Învăţ să citesc în iubire,
s-o privesc în ochi
cu chemare,
iar lipsa ta rătăceşte
prin mine
ca litere prin noapte
căutînd hârtie.

Se sting lumini pe stradă,
doar cerul a rămas deschis
şi noi,
învăţ să citesc bucuria
iar primul cuvânt este…
TU

audio

Entuziasmaţi de început sau de amintirea lui?

Joi, 14 februarie 2008

pink_legs.jpg

Prima muşcătură din prăjitură, prima oară când ai văzut marea şi multe alte momente în care s-a spart gheaţa şi ai trecut dincolo de curaj, dorinţă, ambiţie, poftă, nebunie sau timiditate.

Ne pregătim pentru viaţă cu aceste începuturi sau ele ne pregătesc pentru a gusta real din savoarea existenţei?

Dependent sau prea pasionat?

Miercuri, 5 decembrie 2007

392_10.jpg

Ceea ce ne place, nu numai că aprofundăm dar căutăm din ce în ce mai mult să dezvoltăm, ne adâncim. Cineva îmi spunea că numai pasiunile ne ţin în viaţă, eu l-am contrazis pentru că la mine entuziasmul vorbeşte. Aşa mă apuc eu de ceva şi tot aşa continui, dacă nu se consumă înţeleg atunci că totul este fresh.

Tot fresh va fi şi un film din 1998, dacă îl văd pentru prima oară. Tocmai de aceea rămân uneori în urmă când vine vorba de filmele de ultimă oră. Eu nu am reuşit să văd pentru ce au primit unii Oscar şi toate aprecierile în fiecare an, de ce m-aş uita la ceva care nu garantează petrecerea unui timp de calitate doar pentru că a aparut în 2007?

Aş vrea să ştiu care pasiune nu creează dependenţă! Ciocolata, cafeaua, Internetul, tutunul, cărţile, muzica, sexul… Şi lista ar putea continua. Nu intru în detalii pentru că mă interesează de fapt altceva: este indicat sau nu să-ţi urmezi pasiunile? (chiar si atunci cănd ştii că ele nu sunt tocmai sănătoase ori morale). Unde ne duc ele?

Pe de-o parte unii spun ca îşi doresc să moară mai tineri dar fericiţi, consumând abuziv ceea ce le place,  iar alţii preţuiesc fiecare moment, ca şi cum s-ar conserva pentru veşnicie.

Îmi este greu să renunţ la dulciuri şi la Internet. Ele sunt doar câteva, sunt convinsă că fiecare le are pe ale lui. Simplul fapt că voi lipsi câteva zile din localitate şi nu ştiu sigur dacă voi avea acces la Internet  îmi dă senzaţia că pierd ceva. Ce anume? E ca şi cum mă deconectez de aici şi ma loghez la altceva. Nu-mi place această dependenţă! De ce ne întoarcem mereu la plăcerile noastre? Ce ne face să ne scufundăm aşa de mult în ele? Cumva încercăm să găsim capătul lor? (conform principiului „tot ce are un început va avea şi un sfârşit”)

Nu ştiu de ce, dar tot ca pe o căutare o văd!