Posts Tagged ‘banii’

Omul de afaceri

Miercuri, 19 noiembrie 2008

office_job__stressful_job_by_frixedairwave

Are trei telefoane mobile, de ultimă oră, care sună toată ziua. Stereo. Unul are chiar cameră de nu ştiu câţi megapixeli şi face cu el poze negre ca noaptea. Da, uită să blocheze tastatura şi în acest fel, buzunarul de la pantaloni devine fotomodelul zilei.

Când îl suni, îţi răspunde şi vorbeşte la telefon cu altcineva. Într-un fel e centralist. Trebuie să-l înţelegem, doar a depăşit targetul lunar cu mult peste medie şi în breasla lui este invidiat enorm. Unii îl privesc cu admiraţie, alţii încearcă să-i pună piedică. Şefii îl alintă şi nu vorbesc niciodată cu el fără să-şi pună mănuşile din mătase. (Cristal ştie cum e cu mănuşile).

Scopul agitaţiei? Nici prea mulţi, nici prea puţini: banii. El este omul de afaceri care doarme 3-4 ore pe noapte, nu vine niciodată la fix, este mereu pe fugă, uită să ducă gunoiul la tomberon şi-l lasă în portbagaj câteva săptămâni, nu ţine minte zilele de naştere, bea cafea în loc de apă, intră în panică la prima veste despre un crash finaciar şi merge în concediu ca să pună ţara la cale.

Bineînţeles că am exagerat toate cele de mai sus. Ca el nu sunt mulţi pentru că îşi dă interesul cu adevărat în ceea ce face, nu-i este niciodată lene să muncească şi puţini ajung la acel nivel. Mă întreb doar dacă merită efortul.

Şeful care oferă şansa vieţii

Luni, 27 octombrie 2008

Unii oameni au senzaţia că trebuie să le fii recunoscător pe viaţă pentru un codru de pâine sau pentru orice serviciu primit. Nu am nimic împotrivă,  însă atunci când se întâmplă în cadrul unei instituţii şi nu între doi samariteni, lucrurile se schimbă.

Mă refer la angajatorii care au o atitudine superioară vizavi de angajaţi. Cum raportul cerere-ofertă este supraunitar, se simt încurajaţi de acest as din mânecă. Cel puţin în România. Totuşi, situaţia tinde să devină un fel de privire în oglindă a proverbului: capul plecat, sabia nu-l taie.

Vrei să ceri o mărire de salariu? Dar dacă-ţi spune că eşti obraznic în timp ce mulţi alţii ar dori să fie în locul tău acum? Teama de a-ţi cere drepturile, mai ales atunci când ştii că meriţi cu adevărat să fii răsplătit pentru eforturile tale, persistă chiar dacă am trecut de mult de ’89.

Angajaţii uită însă un aspect: amândoi oferă. E drept, unul salariul şi celălalt echivalentul acestuia în muncă. Ideea este că există o dependenţă între cei doi numai că poziţia celui care oferă bani este privilegiată. El te şantajează ca un copil mic: nu-ţi convine? Ia-ţi jucăriile şi pleacă în altă parte!

A cere egalitate în astfel de situaţii nu este imposibil. Probabil că pentru a ajunge acolo unde-ţi doreşti (să obţii o promovare, un salariu mulţumitor, etc.) trebuie să fii dispus să rişti. Bineînţeles, la momentul potrivit.

Cunosc persoane care au îndurat umilinţă şi tratament de genul 13-14 numai pentru a nu-şi pierde locul de muncă. Deşi nu lucrau pe plantaţie, se comportau ca atare. Ambele tabere: unul dicta şi celălalt executa cu stricteţe şi spaimă.

Ce trebuie făcut pentru a stabili un echilibru de forţe? În mod evident, nu plecarea din ţară este soluţia perfectă deşi la nivel practic este grăitoare.

A oferi un loc de muncă nu este întotdeauna marea şansă sau binefacere pe care i-o poţi acorda unui om. Încă mă mai întreb ce aş fi făcut dacă eram şef.

Chiar aşa, corupţia a monopolizat toate domeniile?

Joi, 10 ianuarie 2008

adevarul-si-minciuna.jpg

Vorbeam cu un coleg despre felul în care sunt păcăliţi şi manipulaţi oamenii. Adevărul este ascuns din ce în ce mai mult, ce-o fi cu lupta asta, ce vor să câştige cei care lucrează asiduu la îngroparea lui?

Dacă nici ziarele nu mai au credibilitate, unde verba volent, scripta manent, televiziunile aleargă după rating, posturile de radio la fel, statul la coadă depinde de cotizaţii, joburile bune de cercurile închegate deja, ce să mai crezi?

A rămas blogul dar şi el aleargă după rating (şi după monopol în concepţii şi teorii), după bani făcuţi cu muncă puţină şi cu prestidigitaţie scrisă, cu reclame sufocante pe care le vedem peste tot. Uite de asta nu o să vreau niciodată să fac bani din asta! Dacă mă gândesc mai bine, rare sunt cazurile în care câştigurile suplimentare (cele în afara serviciului) aduc bani curaţi. În mare parte ele se bazează pe spălarea concepţiilor pe care le are omul, cu venirea altora noi prin care el să cumpere sau să creadă altceva! Altfel spus, să devină al tău!

Cum să nu-şi piardă oamenii încrederea unii în alţii în astfel de condiţii? Din moment ce totul stă nu sub un semn de întrebare ci chiar sub mai multe iar tendinţa majoră este anihilarea lui.

Tind să cred că nu stă totul în „talentul de răspândac” aşa cum zicea colegul care m-a inspirat să dezvolt acest subiect! Contează doar cu ce alegem să ne hrănim: cu iluzii, cu fals, cu minciuni sau cu adevăr! Şi cum adevărul nu este valid decât atunci când este gratuit, ce rost mai are să ne batem capul dacă nu avem profit?

Hai că nu e necuratu’ aşa de negru, doar ne avem unii pe alţii, nu?

Atitudinea faţă de bani

Miercuri, 19 decembrie 2007

banii-nu-conduc.jpg

Nu am văzut interes mai mare sau energie cheltuită atunci când vine vorba de bani! Pentru a-i face, administra, irosi, economi sau investi. Să le luăm pe rând!

De ce ne dorim un job mai bun dacă nu în primul rând pentru bani? Este aiurea să munceşti şi să nu fii răsplătit pentru asta. Nu se poate trăi din voluntariat într-o lume materială.

Cei care te plătesc vor parcă să le justifici fiecare leu, trebuie să faci multe pentru ceea ce primeşti! Un angajat prost plătit, evident, îşi pierde interesul pentru ceea ce face şi nu mai câştigă nimeni nimic. În situaţia fericită, cea în care primeşti, tu vei fi cel care trebuie să-şi justifice prezenţa şi eficacitatea în birou.

Ce speranţe poate să-şi pună cineva într-un câştig venit peste noapte? Se joacă la loto, casele de pariuri sunt mereu pline, se urmăresc moşteniri, mătuşi bogate, bijuterii, terenuri valoroase. Oamenii stau în locuri din care ar vrea să fugă, suportă situaţii amare sau chiar se vând, casele de amanet rânjesc…

Plecăm peste mări şi tări pentru a aduna cât mai mulţi bani şi linişte. Punem bani albi pentru zile negre în conturi prea mici în raport cu nevoile reale. Ce încercăm de fapt să cumpăram? Siguranţa, controlul, puterea?

Dacă te îmbraci în haine ieftine şi mergi la bancă vei fi privit ca un sărăntoc. Dacă alergi după autobuz şi şoferul nu-ţi deschide uşa pentru că eşti nebărbierit şi îmbrăcat prea subţire pentru gerul de afară va crede că vrei să te adăposteşti şi uşa ţi se închide în faţă. Am văzut acum câteva zile asta! Nu spun că fac toţi aşa dar mulţi se iau după aparenţe!

Spunea cineva că orice pe lumea asta are un preţ. M-am gândit dacă într-adevăr este aşa, chiar nimic nu mai este gratuit? Cum rămâne cu viaţa?

Care este atitudinea cea mai potrivită în ceea ce priveşte banii? Mulţi se schimbă atunci când se îmbogăţesc. Plătesc cu indiferenţă şi aroganţă parcă pentru a uita de unde au venit. Nu e uşor ca dintr-odată să se facă numai voia ta şi să nu te umpli de mândrie. Cu cât avem mai multe este mai greu să rămânem simpli, lipsiţi de aroganţă şi fiţe.

Am întrebat pe cineva azi dacă ar plăti toate facturile din cutiile poştale dintr-un bloc, în cazul în care ar câştiga la loto. Mi-a răspuns scurt: NU!

Până unde poate creşte dorinţa de a avea şi de ce lumea priveşte cu suspiciune la cuvantul gratis?