Dar ce sărbătorești acolo?

Miercuri, 14 decembrie 2011 by

Foarte mulți oameni se plâng în luna decembrie. Sărbătorile îi deprimă. Alții devin contabili și trag linie unui bilanț compus din patru anotimpuri și nu știu câte obiective. Proiectele ar trebui să ajungă la 100%, ca un download/upload. Hai să vedem de ce.

De când mă știu, am avut aceeași atitudine în această perioadă. Când eram copil, nu înțelegeam de ce trebuie măcelărit porcul. Îmi astupam urechile și încercam pe cât posibil să ocolesc momentul. În casă mirosea numai a mâncare. La început a crudități. Apoi, a vapori de aburi și a prăjeală. Mai ajutam din când în când la făcutul cârnaților și îmi imaginam cum acei kilometri de carne vor ajunge pe farfuriile oaspeților. Îmi imaginam cum o să-i stropească cu vin roșu iar la urmă vor lua tone de cărbuni medicinali. Ca să pice bine mâncarea și să încapă și-n zilele ce urmează, cu spor.

Bine că s-au lăsat ai mei de obiceiurile astea. Între timp, am crescut și-mi pregătesc singură mesele. Îmi place să mă rezum la simplitate. Încerc să conștientizez ce se sărbătorește de fapt în acel moment și o fac în felul meu. Cu cât te îndepărtezi de esențe, cu atât nu mai știi ce faci.

Ce nu înțeleg și mi se par trase de păr?

Beculețe și ornamente încă din luna noiembrie. Cadouri cumpărate cu două luni înainte. Mâncare gătită și pregătită cât pentru o cazarmă. Băutură cât să faci criță un cartier întreg. Coniacuri, lichioruri, bomboane și zahăr cât cuprinde. Abuz alimentar și oameni ajunși la spitalul de urgență.

Pe net, tot felul de articole: ce manichiură să-ți faci de Crăciun, cum să te înțelegi cu soacra în preajma sărbătorilor, cum să împodobești bradul, cum să-ți îmbrobodești iubitul, cum să apretezi fața de masă, cum să tăvălești sarmalele, ce colinde să asculți, ce filme să privești ca să intri în spiritul sărbătorilor, ce podoabe să-ți agăți pe ușă, etc.

Îmi lipsește simțul umorului când văd Moș Crăciuni atârnați la etajul 8. Tu fiind în casă, oricum nu-l vezi. Deci e pus acolo de ochii lumii. Îmi lipsește simțul bunătății când trec pe lângă un cerșetor și încerc să-mi dau seama ce caută acolo. Profită de aglomerație și de filantropia de sezon. Mă irită avalanșa de oameni buni, apăruți peste noapte. Unde erau acești oameni tot restul anului? Mai sunt și alții care s-au întrebat.

Nu înțeleg ateii care sărbătoresc Crăciunul.

Nu înțeleg de ce trebuie să te bucuri de o sărbătoare numai pentru că ai parte de ceva timp liber.

Nu cumva oamenii sunt triști pentru că nu simt sărbătorile, pentru că nu știu de unde vine atâta bucurie falsă? Altfel, ar trebui să nu-ți mai încapi în piele la mirosul cozonacului, la auzul colindătorilor, la auzul clopotelor de la biserică.

De acum 2000 de ani și până azi, sărbătorile s-au diluat. Copiilor li se umple capul cu reni, moși de ciocolată (care intră pe horn curați și ies cu funingine pe nas), brazi, zăpadă. Ăsta e Crăciunul?

Run Forrest, run!

Miercuri, 14 decembrie 2011 by

Dorința omului simplu de a lăsa în urmă diverse povețe, a existat dintotdeauna. Pe lângă ele mai există avertismentele. Ca să-ți fie bine, să nu cazi în aceleași capcane în care au picat cei dinainte. Nu spun că trebuie să le faci pentru a fi în rând cu lumea, pentru că lumea poate sta, bine-merci, într-o cutie cu creioane colorate. Când le scoți, ies toate buluc. Dacă le dai drumul, așa cum cere gravitația, te pomenești cu ele pe jos.

Primul care cade este omul spân. Imediat după, omul roșu. În 2011, cei doi și-au schimbat fețele. Au trecut pe la solar, s-au machiat, și-au ascuțit glasul (deși era mai ușor cu o infuzie de heliu). Cel spân și-a cumpărat meșe, și-a făcut implanturi. A luat de prin alte locuri și a pus pe frunte. Părul ar trebui să inspire încredere. Cel roșu deja se confundă cu sticla de cola, cu avertismentele antivirușilor și cu Moșul. Nu mai rămâne decât să-i recunoști.

Newsman: Sir, why are you running?
1st Reporter: Why are you running?
2nd Reporter: Are you doing this for world peace?
3rd Reporter: Are you doing this for women’s right?
Newsman: Or for the environment?
Reporter: Or for animals?
3rd Reporter: Or for nuclear arms?
2nd Reporter: Why are you doing this?

Forrest: I just felt like running.

Plăceri

Marți, 13 decembrie 2011 by

Nu știu dacă există satisfacție mai mare decât a hrăni pe cel căruia-i este foame/sete. De fericire, sănătate, bucurie. Adevărul îi va hrăni pe cei care-l caută, cu Adevăr.

Fărâme

Luni, 12 decembrie 2011 by

O prietenie poată să fie veche de când lumea, veselă și frumoasă. Dacă în interiorul ei își face loc invidia, va începe să se deșire, ca firul de la dres. Rezultatul: doi oameni care nu mai știu ce au croșetat împreună și de ce. Că era fular, nu ținea de cald amândurora. Că erau mănuși, nu lăsau palmele la vedere. Cică palmele exprimă deschidere.

Graficul sfaturilor devine liniar din momentul în care conștientizezi că lumea nu are nevoie de revelațiile altora. Descoperirile mele pot fi compatibile cu descoperirile altei persoane dar, nu vor avea niciodată același efect. Nici nu vor acoperi aceleași nevoi sau goluri. Ce rost are să le expui?

Omul copăcel

Vineri, 9 decembrie 2011 by

Era un cântec ce forțase expresia lumea este mare atunci când ești mic cu  o rimă simplă: nu-i nimic. Când am conștientizat că lumea este mare chiar și după ce crești, era la prima lecție de limba engleză.

S-a întâmpat abia prin clasa a șasea, pentru că am făcut rusa la avansați. Întrebările existențiale începuseră să-și facă loc prin diverse agende și pe ultima pagină a caietelor. Acolo se odihneau și alte tipuri de lecții: desene, citate, autografele colegelor de bancă, caligrafie, caricaturile profesorilor, etc.

În loc să ne învețe lecții, profesoara a creat din prima întâlnire o relație de prietenie cu cei care urmau să-i fie elevi. Printre altele, a menționat că lumea devine mai mare cu cât știi mai multe despre ea. Cu cât știi mai mult, te pierzi în și mai multe întrebări. Deși profesoara nu era cine știe ce frumusețe de femeie, din acel moment pentru mine devenise cea mai sclipitoare ființă. Așteptam cu nerăbdare orele ei și-i sorbeam toate cuvintele și gesturile. Totul era frumos la ea: zâmbetul înțelept, vocea blândă, parfumul pe care-l simțeai când trecea printre bănci.

La câțiva ani după, o persoană mi-a spus copăcel. Apoi a continuat cu apelativul acela, folosindu-și degetul arătător spre alți copii. Lumea a râs, cum râde atunci când aude ceva nou. Sau cum râde atunci când nu știe ce să facă.

Și cu al ei copăcel îmi aduc aminte cum am plantat demult, într-un pătrățel de grădină: soia, porumb și grâu. Mergeam în fiecare zi să le ud, să le studiez și să mă minunez cum ies frunzele. Cele de soia erau puțin pufoase și rotunde la margini. Cele de grâu erau înguste și aspre. Cele de porumb semănau cu o altă plantă din care se fac mături.

Ce s-a întâmplat mai departe nu contează. Atât plantele cât și restul ființelor au nevoie de un anumit tratament pentru a crește. Și după ce ajungi la nivelul în care te descurci de unul singur, devii responsabil pentru celelalte tipuri de creștere. Dintre toate, însă, mă obsedează creșterea spirituală. Nu mă întrebați de ce. Dacă ți-au crescut frunzele, nu înseamnă că s-a terminat. Trebuie să mai faci ceva.

Detaliile care fac diferența

Miercuri, 7 decembrie 2011 by

Oamenii de calitate respiră în orice domeniu și-și lasă amprenta într-un mod unic. Dar cum îi recunoști? Nu trebuie să fie milionari sau să apară în Forbes. Ei ajung sus folosindu-și experiența de viață, inteligența, aptitudinile. Și cum nu sunt mulți care merită cu adevărat laurii, devenim curioși în legătură cu filosofiile lor de viață.

Care este secretul omului care a devenit campion mondial pentru cea mai bună memorie? Țese anumite povești în jurul detaliilor-țintă. De exemplu, pentru a memora ordinea în care stau cărțile dintr-un pachet de joc, inventează personaje și face corelații între ele.

Prin liceu aveam o colegă ce memorase Luceafărul în întregime. Pentru asta a primit o notă mare și wow-uri de la colegi. Am întrebat-o cum a făcut, pentru că avea acest obicei și cu lecțiile de geografie și istorie. Răspunsul a fost simplu: prin repetiție. Aș mai adăuga și ambiția. Dacă ar fi menționat-o singură, ar fi mirosit a laudă.

De ce au avut succes produsele Apple? Utilizatorii spun că sunt pur și simplu încântați de simplitate, design și tehnologie. Unii dintre ei așteaptă în fața magazinelor, ore întregi, când știu că iese ceva fresh pe piață. Sunt hipnotizați. De ce? Steve Jobs iubea simplitatea, atât în proiectele Apple cât și-n viața particulară. Fiecare zi era bine organizată, nimic la întâmplare. Până și casa lui era mobilată într-un stil minimalist.

Atunci când stimezi pe cineva, principiile sale de viață sunt lucruri care merită atenție. Scria cineva aici o listă cu zece întrebări de pus unui milionar, dacă rămâi cu el în lift. Una mi-a atras atenția în mod special și cred că poate fi aplicată tuturor oamenilor pe care-i apreciem:

Care (le) este cel mai bun obicei?

Când se sare calul?

Marți, 6 decembrie 2011 by

Nu știu de ce mi-a rămas în minte acest ștrengar care mergea pe trotuar, de-a valma. Dacă în fața lui se afla o mașină, se urca pe capotă și-și vedea de drum, ignorând pe toți și pe toate. Dacă era aglomerat, oamenii parcă așteptau degeaba să se dea la o parte. Îi îmbrâncea, ca și cum n-ar exista cu adevărat acolo.

Exact opus – momentul acela, când mergi pe stradă și vezi că cel din față vrea să-ți facă loc. Dar în aceeași secundă faci exact același lucru. Și se repetă amabilitățile până când unul se oprește și cedează calea. De obicei se termină cu zâmbete.

Unde poate să se sară un cal? La șah este chiar el obiectul care se pune-n mișcare. Dacă vezi un cal pe stradă, îl ocolești. Dacă se înclină o balanță, atunci se sare peste ea. Prin diverse ajustări. Dar calul ce rol are în toată povestea? Unele expresii parcă sunt rupte din filmele sf.