Archive for the ‘Suflet’ Category

Teama de a nu irosi

Miercuri, 23 noiembrie 2011

În medie, fiecare om are parte de aproximativ 25550 de zile. În funcție de moștenirea genetică, mediul înconjurător, capacitatea de a gestiona problemele și alți factori, numărul dat de mine crește sau scade.

Cine vede drept cadou aceste zile, le folosește chibzuit, le fructifică. Cine le vede drept cocoașă, încearcă să le dea jos de pe spinare. Dar joaca nu se termină după vârsta majoratului, chiar dacă peste 6000 de zile le petrecem cu simulări și lecții.

Cei pe care-i deprimă discuțiile despre viață și moarte, ar fi bine să se oprească aici cu cititul.

De ce nu consider moartea un subiect trist? Atunci când cineva părăsește această lume, cei care rămân în viață încep să-l jelească. De parcă ar fi pățit ceva rău, de parcă s-ar fi dezintegrat. Își fac griji. Una pentru că nu știu unde s-a dus. Mai apoi pentru că nu sunt niciodată pregătiți pentru un astfel de moment. Și ar mai fi un motiv: se tem că într-o zi le va veni rândul și devin, brusc, serioși.

Din punctul meu de vedere, orice om care a cunoscut Viața și înțelege adevăratele temeri, trebuie să nu se teamă de moarte. Cam ca personajul Anatoli din filmul Ostrov. De ce trebuie să te temi cu adevărat: de pierderea virtuților, diluarea sufletului, rătăcire, dezintegrarea umană?

Spunea cineva că viața este cel mai mare mister. Asta ca replică la ideea mea cum că moartea este cel mai mare mister. Dacă am ști ce trebuie să prețuim, nu ne-ar mai fi teamă de moarte. Ai avea la tine întregul bagaj spiritual. Nimic din ceea ce construim aici, nu poate fi luat la pachet. Nimic din cele materiale. La anumite popoare moartea este primită cu cântece și dansuri.

Acum câțiva ani a trebuit să particip la o înmormântare. Ruda unei prietene murise din cauza unui cancer la gât. Pare-se, din cauza fumatului. În acea zi a trebuit să asist la spectacolul bocitoarelor. Femeile practic plângeau pentru că nu mai avea cine să taie lemne, să aducă bani în casă, să le mângâie, etc. Murise stâlpul familiei iar soția lui părea că-și plânge mai mult de milă.

Nu știu dacă are sau nu importanță, dar evenimentul se petrecea undeva la țară. Pe acolo femeile sunt judecate aspru dacă nu jelesc mortul. Cu cât urlă mai tare, cu atât satul crede că femeia este sensibilă și afectată. Nu știu de ce, dar întreaga scenă avea pentru mine aerul unui teatru grotesc.

O înmormântare decentă ar trebui să conțină tăcere. Nimic din ceea ce poți spune în astfel de momente nu se va potrivi contextului. Nimic nu poate liniști pe cel care pierde un apropiat. Numai timpul poate să-și spună cuvântul, în felul lui.

O altfel de prăpastie

Vineri, 9 septembrie 2011

Prima dată când am privit întunericul cu alți ochi, aveam vreo șapte ani. Era ca un joc de-a baba oarba ce nu se mai termina. Veneam cu mama de la o mătușă iar ceasul era trecut de nouă seara. Pe vremurile alea trebuia să fii acasă cât mai era lumină afară. Altfel te bântuiau gânduri cu bau-bau. Tot pe vremea aia (înainte de Revoluție) trebuia să-mi fac temele înainte să se taie curentul ca nu cumva să-mi prezint caietul cu pete de ceară.

Dintotdeauna am urât întunericul. O dată pentru că de unul singur, fără curent electric/foc/lanternă, nu mai poți face nimic. Se rupe firul. Cazi într-o groapă. În cel mai bun caz orbecăi, bâjbâi, te împiedici, te lovești, înjuri, te împotmolești, etc. Dar de unul singur nu mai ieși de-acolo.

Tendința naturală a omului este căutarea luminii. Așa cum ochii trupului caută să vadă ce-i înconjoară, ochii minții caută ieșirea din neant. Cine se adaptează la mediu, ajunge într-un final să nu mai deosebească mâța albă de mâța neagră.

Ce-o fi dincolo?

Marți, 23 august 2011

Mă îndoiesc de faptul că există om pe care nu-l interesează asta. Măcar un gând pe an dacă nu mai des. Viața are un parcurs, vedem cu toții ce avem în fața ochilor, dar ce se află dincolo? Anumite răspunsuri le căutăm și nu le găsim niciodată. Altele vin exact când nu te-aștepți. Nu ai avut niciodată impresia că vei afla Adevărul după? E cam sinistru să te gândești că nu mai e nimic dincolo de trup, oricât de pragmatic ai fi. Încă se mai fac studii și cercetări iar știința este trunchiată, depășită de anumite descoperiri în domeniu.

Acum câțiva ani buni am citit o carte ce a avut un impact puternic asupra concepțiilor de până atunci. Se numește Sufletul după moarte (poate fi citită online aici) și a fost scrisă de Seraphim Rose, un om care a căutat toată viața răspunsuri. Partea frumoasă e că le-a găsit, după lungi peregrinări spirituale.

Un alt semn de întrebare pornește de la un documentar văzut recent ce tratează omul dintr-un unghi total diferit. Nu vorbește despre Dumnezeu dar este pomenită credința. Cu alte cuvinte, dacă mintea umană crede puternic în ceva anume, viața persoanei respective va fi puternic influențată de aceste gânduri.

Una peste alta, ambele promovează energia pozitivă, în diferite moduri. Gânduri pozitive, acceptarea sinelui, uitarea răului. Ceva-mi spune totuși că inima are puterea de a înțelege mai mult decât putem înțelege acum.

Conștiința lui „așa cum trebuie”

Joi, 7 iulie 2011

Un singur cuvânt și s-a schimbat sensul. O singură paranteză și deschidem un y răsturnat: așa (cum) trebuie. Dacă auzi ceva ce te impresionează, contează mai puțin cine a zis-o. Nu de alta dar ce e mai important: omul sau ideea? Asta pentru că te poți trezi venerând sau poți aprofunda un sâmbure de adevăr și mergi mai departe.

Totuși, vroiam să pornesc de aici: dacă vrei să faci toate lucrurile tale bine, atunci închipuiește-ți că Dumnezeu se uită la tine. A zis-o cineva. Dacă aș spune că dădea cu sapa sau scria cu pana de porumbel înmuiată în călimara cu cerneală, se schimbă ceva? Am dat de multe ori peste această vorbă de duh și de fiecare dată m-am întrebat: care este omul adevărat? Într-un fel te comporți când ești singur, în altul când ești privit/supravegheat/acompaniat. Totuși, când te simți mai relaxat și dai randament maxim?

Răsfoiam zilele astea în librărie o carte scrisă de un mare înțelept. Lumea ar fi în stare să-i ridice statui. Îl păstrăm anonim, să vedem ce valoare au cuvintele lui. (chiar, dacă scriitorii și-ar păstra anonimatul și ar folosi nickname-uri banale, oamenii ar mai fi impresionați? s-ar mai lăuda că-l citesc pe Kriki ca și cum l-ar citi pe Kant?)

Zicea la un moment dat o fetișcană: mi-e teamă să rămân singură pentru că încep să mă gândesc la lucruri prea serioase, la sensuri și originile vieții. Marele gânditor răspunde cititorilor cărții: nu ești singura care gândește așa. Toți oamenii își pun astfel de întrebări numai că cei care vor să fugă de sine nu se simt confortabil de unii singuri. Și mai zicea multe acolo dar cât poți să citești la librărie, pe gratis? Mă mai gândesc dacă la următorul salariu îmi iau cartea aia sau una cu sinonime. Pentru că, nu-i așa? (a-la Marioara Murărescu) ce senzație minunată ai când spui cuvântului pe nume!

Ura muritorului

Joi, 2 iunie 2011

De fiecare dată când aud pe cineva rostind cuvântul urăsc încerc să-mi imaginez motivele care i-au turnat gaz pe foc. Sentimentele negative devin periculoase dacă sunt îndreptate asupra unor cauze puerile. Dar aici, din păcate, nu există mai multe trieri logice decât iraționale.

Cu cât cineva urăște mai multe lucruri (știu eu? gândacii, fizica, noroiul, câinii comunitari, fosta/fostul, broaștele râioase, colegul de birou, șeful, etc.) cu atât e mai nefericit. Ei și dacă nu urăște nimic iar apar semne de-ntrebare. Persoana cu pricina ori a atins chakra a șaptea + echilibrul universal ori posedă o durere fantastică. În cot, bineînțeles. Durere pentru toți și toate.

E posibil totuși să trăiești fără a urî ceva/pe cineva? Poate doar teoretic, dacă punem în balanță valori vechi de când lumea, cum ar fi binele și răul. Dar astea sunt clișee, ca norii negri de pe cer, înainte de ploaia care spală tot. Dacă vreau să fac o listă cu ceea ce urăsc, îmi dau seama că sunt prostioare, chestii trecătoare și stupide. Ce trebuie să urască un om cu adevărat? Ceva care să merite numai că de aici încolo ne despart:

  • a) gusturile
  • b) percepțiile
  • c) toate celelalte pe care fiecare le ține pentru sine

Din punctul meu de vedere, ura este un sentiment care distruge. Atât pe dinăuntru cât și-n exterior, dacă este îndreptată ca un trăgaci către cel care stă-n poziția hände hoch. Cei care vor să distrugă sentimente și nu pot face asta, apelează la ură. Cei care vor să distrugă imaginea unui om în fața propriilor păreri, încep să urască persoana pe care cândva o admirau.

Câteodată folosește pentru a trece de la un nivel la altul (evoluție?), alteori servește la nimic. Dar fiecare om în parte știe ce muniție posedă (dacă nu, descoperă pe parcurs) și responsabilitatea stă în fața fiecărui foc de armă. La propriu și la figurat.

Requiem – limita dintre alb şi negru în viaţă

Duminică, 16 noiembrie 2008

Ieri, Teatrul Municipal Bacovia din Bacău a venit la Brăila şi preţ de 90 de minute publicul a avut prilejul să guste dintr-un cocktail de dans, muzică, pantomimă, joc de imagini şi replici filozofice, pline de simboluri.

În Requiem, piesa dramaturgului israelian Hanoch Levin, căutarea este parte integrantă din viaţa unui artist, după cum afirmă chiar regizorul acesteia, Alexander Hausvater.

Personajele din Requiem sunt artişti fără nume pe scena vieţii şi cine-i poate număra sau cuprinde mai bine decât Moartea? Aceasta este chiar personajul principal, legătura între cei vii (îmbrăcaţi cu alb peste negru) şi cei morţi (doar în negru) fiind (more…)

Trebuie să văd!

Duminică, 31 august 2008

Este condiţia pentru cel care vrea să creadă (în) ceva. De fapt, căutarea porneşte încă din întuneric şi se sfârşeşte niciodată. Cel puţin dacă ne referim la vederea propriu-zisă, folosind numai ochii dar nu şi mintea, inima, sufletul, etc.

De ce vrei să vezi toate formele frumosului şi numai câteva dintre cele urâte? Poţi prinde rădăcini  într-una din ele, pe un teren arid sau mlăştinos, fără să-ţi dai seama.

Dar înainte de toate, trebuie să ţi se întâmple (ceva) ca să crezi, altfel pe ce te mai sprijini?