Archive for the ‘Sezoane’ Category

Când clepsidra se întoarce

Joi, 29 decembrie 2011

Uitându-mă la fețele/cuvintele oamenilor, aș vrea să le fur toate of-urile. Să le-nchid undeva. În sticla cu răutăți. Apoi, s-o arunc la capătul pământului. Dar cum lucrurile astea sunt utopii, mă rezum la a trimite gânduri pozitive către toți.

Am primit zilele astea un mesaj drăguț de la cineva cu care m-am împrietenit astă primăvară. Prietenii sunt ca soarele; deși nu-l vezi pe cer, știi că există. 

Clepsidra acestui an începe să se îngusteze în talie. Simt cum ultimele zile din an îmi dau energie, în mod neobișnuit. Dacă-n anii precedenți reflectam pe marginea zilelor care se arhivează, acum privesc la ceea ce pot construi. Totul mi se înfățișează în minte și mai apoi, în fața ochilor. Exact așa cum am vizualizat, planurile devin palpabile.

Până la anu’ cine știe pe unde-mi vor zbura cuvintele. Dacă nu apuc să le prind cu tastatura, e clar că vor să zboare. Mai scriu în gând și arunc totul pe fereastră. Dimineața văd copacii, cerul și răsăritul în gif-uri. Viața se desfășoară în mii de fotografii, una după alta. Contrastul este impecabil. Lumina cade bine din orice unghi. Culorile sunt chic. Cele mai bune fotografii le face natura, prin autoportrete și ochii celui care pică în tablou.

Mereu m-au fascinat clepsidrele. Anii intră în ele fără ajutorul nimănui. Le întorci și conținutul se schimbă singur. Timpul aduce alte fire de nisip și zile care nu seamănă niciodată una cu cealaltă. Pentru mine 2011 a fost anul prieteniilor. Nu este adevărat că numai în copilărie poți lega relații veritabile. Te poți împrieteni oricând, atâta timp cât nu-ți pierzi încrederea în Oameni.

În mintea unui brad

Joi, 22 decembrie 2011

Cum stăteam falnic și-mi umpleam plămânii cu aer proaspăt, cineva m-a scos din ghete. Am căzut pe spate și mi-am pierdut cunoștința. Când m-am trezit, eram așezat lângă alții ca mine. Unii dintre ei erau chiar copii și dispăreau la scurt timp după ce doi oameni arătau cu degetul spre ramurile verzi. Unul se scotocea prin buzunare, celuilalt îi sticleau ochii. La scurt timp băteau palma și brăduțul pleca pe spinarea omului cu buzunarele goale. Am crezut că mi se va întâmpla la fel.

Deja era seară și se auzea ho-ho-ho în zare. La un moment dat a început să ningă. Eram bucuros că mai sunt afară. Pe vizavi erau alții ca mine, mai țepeni și albi. Dispăreau repede și nu înțelegeam cum de nu le cade zăpada de pe ramuri. Am încercat să le vorbesc, dar erau surzi și muți. Brațele lor se puteau lipi de corp, cu ușurință. I-am lăsat în pace, erau prea mândri de contorsionismul de care dădeau dovadă.

Tot încercam să-mi dau seama pe unde sunt, când mi-am adus aminte ce-mi povesteau bunicii. Brăduțule, va veni și vremea ta. Preț de câteva zile, vei străluci și lumea se va aduna în jurul tău. În acel moment, un copil cu vocea pițigăiată a strigat: el e, hai să-l ducem acasă!

Abia am încăput pe ușă. M-au împins și am intrat în cele din urmă, cu coatele înainte. Presimțeam că nu voi mai vedea pădurea, dar bucuria era mare: urma să fac parte din nu știu ce ritual pe care oamenii îl iubesc. Au început să agațe pe mine tot felul de lucruri lucioase. Nu m-am supărat. Ba chiar m-am simțit  important când au început să cânte despre mine că-s frumos, că am cetina extraordinară. În preajma mea era o aglomerație cum nu am văzut. Am imortalizat momentul și, ce-a urmat după, nu mai țin minte.

Dar ce sărbătorești acolo?

Miercuri, 14 decembrie 2011

Foarte mulți oameni se plâng în luna decembrie. Sărbătorile îi deprimă. Alții devin contabili și trag linie unui bilanț compus din patru anotimpuri și nu știu câte obiective. Proiectele ar trebui să ajungă la 100%, ca un download/upload. Hai să vedem de ce.

De când mă știu, am avut aceeași atitudine în această perioadă. Când eram copil, nu înțelegeam de ce trebuie măcelărit porcul. Îmi astupam urechile și încercam pe cât posibil să ocolesc momentul. În casă mirosea numai a mâncare. La început a crudități. Apoi, a vapori de aburi și a prăjeală. Mai ajutam din când în când la făcutul cârnaților și îmi imaginam cum acei kilometri de carne vor ajunge pe farfuriile oaspeților. Îmi imaginam cum o să-i stropească cu vin roșu iar la urmă vor lua tone de cărbuni medicinali. Ca să pice bine mâncarea și să încapă și-n zilele ce urmează, cu spor.

Bine că s-au lăsat ai mei de obiceiurile astea. Între timp, am crescut și-mi pregătesc singură mesele. Îmi place să mă rezum la simplitate. Încerc să conștientizez ce se sărbătorește de fapt în acel moment și o fac în felul meu. Cu cât te îndepărtezi de esențe, cu atât nu mai știi ce faci.

Ce nu înțeleg și mi se par trase de păr?

Beculețe și ornamente încă din luna noiembrie. Cadouri cumpărate cu două luni înainte. Mâncare gătită și pregătită cât pentru o cazarmă. Băutură cât să faci criță un cartier întreg. Coniacuri, lichioruri, bomboane și zahăr cât cuprinde. Abuz alimentar și oameni ajunși la spitalul de urgență.

Pe net, tot felul de articole: ce manichiură să-ți faci de Crăciun, cum să te înțelegi cu soacra în preajma sărbătorilor, cum să împodobești bradul, cum să-ți îmbrobodești iubitul, cum să apretezi fața de masă, cum să tăvălești sarmalele, ce colinde să asculți, ce filme să privești ca să intri în spiritul sărbătorilor, ce podoabe să-ți agăți pe ușă, etc.

Îmi lipsește simțul umorului când văd Moș Crăciuni atârnați la etajul 8. Tu fiind în casă, oricum nu-l vezi. Deci e pus acolo de ochii lumii. Îmi lipsește simțul bunătății când trec pe lângă un cerșetor și încerc să-mi dau seama ce caută acolo. Profită de aglomerație și de filantropia de sezon. Mă irită avalanșa de oameni buni, apăruți peste noapte. Unde erau acești oameni tot restul anului? Mai sunt și alții care s-au întrebat.

Nu înțeleg ateii care sărbătoresc Crăciunul.

Nu înțeleg de ce trebuie să te bucuri de o sărbătoare numai pentru că ai parte de ceva timp liber.

Nu cumva oamenii sunt triști pentru că nu simt sărbătorile, pentru că nu știu de unde vine atâta bucurie falsă? Altfel, ar trebui să nu-ți mai încapi în piele la mirosul cozonacului, la auzul colindătorilor, la auzul clopotelor de la biserică.

De acum 2000 de ani și până azi, sărbătorile s-au diluat. Copiilor li se umple capul cu reni, moși de ciocolată (care intră pe horn curați și ies cu funingine pe nas), brazi, zăpadă. Ăsta e Crăciunul?

Înainte să se schimbe ora

Joi, 27 octombrie 2011

O săptămână poate fi mai schimbătoare ca moda. Când știi că ți-a fost frig cu o zi înainte, îți pui fular, nu? Ei bine, vreme se sucește de umbrelă. Apoi, când știi că a plouat ieri, ești precaut, îți amintești de umbrelă. Dar un obiect atât de util poate să devină un coșmar atunci când trebuie să-l cari nefolosit. Așa mi-am uitat multe umbrele, numai ele știu pe unde. Între timp, am admirat oamenii (și umbrelele lor roșii) care-și țineau privirile-n pământ, de teamă să nu calce unde nu trebuie sau să-și stropească pantalonii.

***

Cum e să fii furnică? Trec atâția Guliveri cu tălpile peste acoperișul tău! Trebuie să te ferești, să nu-ți cadă nisip în ochi. Bine că am zărit la timp acest micuț apartament și nu le-am pus locatarilor munca pe repeat. Azi nu cărăm nisip!

***

Diminețile de toamnă sunt blânde dacă mergi puțin pe jos. Cel puțin 15 minute. În fiecare săptămână aleg un alt drum de la punctul A la punctul B. Cred că pentru o vreme destul de lungă voi trece pe aici. Îmi place să urc scări, la orice oră. Reversul medaliei: scările acoperite cu gheață, când trebuie să (more…)

Cu o zi înainte

Vineri, 7 octombrie 2011

Un voal de frunze, proaspăt împrietenite, făcea grevă într-o intersecție. În liniște, pe nevorbite. Puteau fi văzute oricând de autorități. Doar se știe, Iarna devine CEO pe ultima parte a anului. Dar nu le-a văzut nimeni. Cu cât se agitau mai mult, alte frunze apăreau din senin. Poate nu ar fi fost atâta iureș dacă nu bătea vântul. La un moment dat mi s-a electrizat părul. E unul din semne. Urmează să mă electrizez cu fularul, cuierul și clanța. O să probez cam așa obiectele, să mă asigur că nu ies scântei. De unde atâtea?

Nu știu cum, dar nimeresc mereu mâneca scurtă în zile ca astea. Și mâneca lungă atunci când iese soarele. Mergând spre casă am crezut că am prins un colț de soare. Dar asta se întâmpla cu o zi înainte, când liniștea avea un chip iar frunzele coceau planuri:

 

Sunetul unei nopți de toamnă

Duminică, 4 septembrie 2011

Stropii de ploaie parcă au mai mult curaj noaptea. E de-ajuns să deschizi geamul și-i auzi sărind de pe-o frunză pe alta. În liniștea deplină își fac de cap: se-ntrec la povești spuse în șoaptă, alină setea pământului. După cât l-a prăjit soarele, simte nevoia unei băi în cadă. Fără spumant și piatră de călcâie. Dușurile scoțiene nu-i sunt pe plac. Răbdare!

În această noapte aud cum respiră iarba. Ies afară printr-o perdea de ploaie. Sunt așa multe perdele, una lângă alta, încât nu-mi explic posibilitatea de a le da deoparte fără să le-ndoi.

Dacă aș fi un câine, aș zburda prin ploaie până când ușa casei s-ar deschide să mă cheme. Dacă aș fi un strop de ploaie, singura ușă cunoscută ar fi cerul. Unele sensuri sunt unice pe bună dreptate.

Schimb de tură

Marți, 30 august 2011

Săptămâna trecută, în aceeași zi, pe vremea asta, ziua era mai lungă cu câțiva pași. Nu i-am numărat dar îi simt cum se-adună. Vara și-a strâns verdele într-un sac de lumină. Se pregătește de vacanță și nu poate pleca fără bagaje. Oamenii au secerat ce ea încă mai lasă în urmă. Au făcut baloți de paie și i-au aruncat în zig-zag, pe câmpie. Sunt dovezi palpabile.

Aerul așteaptă cuminte mirosul de ceață cu fum. Pătura de vară își pierde din puteri. Pielea îmi transmite mesaje prin toți porii: gradele din termometru vor să se transforme-n gradații. În seara când voi pune prima pereche de șosete voi ști că s-a făcut schimbul de tură. Anotimpurile știu să ofere din plin ultimele porții. Te fac să-l dorești pe următorul cu inima deschisă.