Archive for the ‘Prejudecăţi’ Category

Donațiile se cer sau se fac?

Joi, 11 august 2011

Printre diversele solicitări pe care le primim zilnic există și anunțuri gen mâna-care-cere. Nu contează sub ce metodă (mail, fluturaș, direct la ușă/colțul străzii) sau pretext (pentru copil, pisic, bunic) ele vor ceva gratis. Bineînțeles, una e când ceri pentru tine, alta e când cineva are nevoie dar nu poate să zică. Motivele să tot fie neputința, neștiința, mândria, lipsa curajului, modestia, etc.

Ok, dar câți miloși răspund acestui tip de apel? Una e să ceri ajutor (ceea ce nu e ușor pentru că există oameni care nu o fac niciodată și preferă să se chinuie/să răzbată) și alta e să faci o donație, cu toată anonimitatea necesară unui astfel de act, fără surle și trâmbițe.

Însă am întâlnit de multe ori concepții precum:

  • dacă îi dau bani, de unde știu eu că-i consumă cum trebuie? (aici ar însemna: cel care primește ar trebui să gândească la fel ca cel ce oferă dar dacă s-ar întâmpla așa, nu ar mai avea nevoie sărăcuțul)
  • mai bine recunoaște că are nevoie de bani pentru țigări și băutură, și-i dau pentru sinceritate
  • îi dau mai bine mâncare/haine ca să nu cheltuie banii aiurea (una e să-ți fie sete și să primești un colac de pâine și alta e să primești apă de la izvor/canal)
  • am muncit pentru banii ăștia, să muncească și el/ea (dacă undeva există un dezechilibru de forțe, cine trebuie să preia inițiativa?)
Trâgând linie, de ce contează ce face omul mai departe cu bunul/binele primit de la tine? Dacă oferi, ai scăpat totodată și de o responsabilitate dar ai creat alta.

Lucruri auzite cu o singură ureche

Luni, 8 martie 2010

Copiii stau pe mess, își schimbă pozele pe hai-faiv. Nu mai înalță zmeul și nici nu mai joacă elasticul. Consumă ce li se oferă. Dacă nu aducea moșul un laptop, nu se mai povestea. Dar există o limită până și atunci când mănânci de dulce într-o zi de post.

Cei care nu au devenit părinți până acum, se gândesc de o mie de ori la responsabilități. Cei trecuți de ele, trăiesc pur și simplu. Își trimit copiii la grădiniță, le cumpără căciuli colorate, joacă macaua și păcălici împreună.

Trecute de vârsta întrebărilor și ajunse la o fină cristalizare a Eu-lui, femeile de peste 40 de ani aduc primul copil pe lume. Lucrurile se întâmplă la momentul ales de fiecare altfel toate venusienele ar trebui să fie mămici la 18-19 ani, așa cum au fost bunicile noastre.

Cercetătorii britanici, celebrii cercetători anonimi, spun că românii au crescut în înălțime și la bust. S-au înmulțit vizitele la estetician. Unii condamnă falsul, alții aprobă schimbarea atât timp cât aceasta produce satisfacție. Evident, în rândurile ambelor sexe. Unul se privește în oglindă până-i crește mândria, altul admiră sau moare de ciudă. Depinde de obiceiuri.

De 8 Martie tanti Aglaia făcea răcitură și o tăia în două. După ce executa această operațiune, punea cele două răcituri în două tăvițe, separat. Întrebată fiind de o vecină de ce procedează așa când tava e destul de încăpătoare pentru întreg  conținutul, a spus că nu și-a pus vreodată problema. Așa vedea la mama ei. Mama ei nu avea o tavă mai mare și se descurca cum putea.

Ce înseamnă 8 Martie și de unde vine sărbătoarea? Am aflat aici despre Purim și despre faptul că în a treia săptămână după Înviere se sărbătorește Duminica Femeilor Mironosițe.

De mâine mâncăm mucenici. Transpirăm la coacerea aluatului  sau la cozi. Cică se beau și 40 de pahare de țuică. (Posibil să fi auzit cu urechea stângă). Bineînțeles, după ce mănânci 40 de mucenici. De curiozitate, am căutat și am găsit detalii. Nu de alta dar nu vreau să pățesc ca tanti Aglaia.

Doamnelor, domnișoarelor, prințeselor, cine a primit felicitare de la mine, a primit un gând de primăvară. Să nu ziceți că spun alb și fac negru.

Realizări

Luni, 14 decembrie 2009

Nimeni nu te judecă după vise ci după fapte. Nu mai ştiu cine spunea povestea asta, dar a mai fost gândită înaintea lui şi după. Motamo privind lucrurile, visele intră pe proprietate privată, faptele se văd de cum ai ieşit în lume.

Unii se laudă că au construit trei rânduri de case. Pensionarii că şi-au cumpărat loc de veci cu 25% reducere. Nişte isteţi şi-au luat minute pe viaţă în reţeaua Oringi. Îţi dai seama, pe viaţă, până la adânci bătrâneţi! În caz că nu le consumă pe toate, le trec în testament.

Pretty nice, ar zice americanul. Exact ca-n bancul ăla cu englezul, francezul şi românul după ce au avut accident cu maşina: am muncit 2 ani pentru maşina asta şi unde am ajuns? Nici românul nu e mai prejos: am muncit o viaţă întreagă pentru Dacia asta şi am lovit-o! Apoi, cine te pune să-ţi cumperi maşină aşa scumpă, ar spune francezul…

Te întâlneşti cu cineva pe care nu l-ai mai văzut de un car de ani. Ştii dinainte ce te va întreba. Te-ai însurat/măritat? Unde locuieşti, de ce, cum, când? Cu alte cuvinte, ce ai realizat în tot timpul ăsta?

Şi să zicem că vă vedeţi mai des şi numai tu-i poţi oferi detaliile picante. Cu aceeaşi curiozitate –  soră cu setea din deşert, o să te întrebe şi o să-i răspunzi orice până te lasă în pace. Vrea să ştie în permanenţă ce a făcut parlamentarul, scriitorul, medicul, angajatul lunii, cântăreţul sau mai ştiu eu care personaj. Vrea să ştie că în comparaţie cu sine, ceva se mişcă sau nu, altfel care ar mai fi sensul?

Din categoria lucruri fără importanţă: am vopsit pereţii în alb, am fotografiat un cârd mare de ciori care ieşea de după deal ca dintr-o maşină de făcut 100 de ciori pe minut, am citit cu mare interes Lumea postmodernă şi depersonalizarea omului, am văzut într-un final Prison Break.

Bătute-n cuie

Vineri, 20 februarie 2009

Există păreri ce nu pot fi schimbate oricât le-ai învârti pe degete, oricât le-ai opri sonorul din minte. Le foloseşti ca pe-o lanternă în miez de noapte. Te sprijini de toiag – de voie, de nevoie.

Prinse într-un buchet, ale mele parcă sunt curcubee şi constat că se dizolvă în timp. Cumva-şi schimbă culoarea dar îşi păstrează gustul. Ca guma de mestecat din copilărie. Acum e verde, mai încolo ba e roz sau albastră, dar e aceeaşi.

Îmi plac oamenii obsedaţi/frământaţi/inspiraţi de câte ceva. Nu contează ce anume le conturează nebunia (şi mă refer, bineînţeles, la piticii de pe creier şi la bâzdâci) atâta timp cât ele sunt alimentate cu şi din pasiune.

Indiferent în cine/ce ai crede, consimţi în mod tacit la prinderea ta în lanţuri. Că sunt subţiri, de tinichea, de argint, definitive sau nu, asta e altă poveste. Ar putea fi chiar lanţurile în care te arunci ca să te salvezi, să te ţină într-un soi de ordine ce face parte din mii de alte ordini universale.

Experimentezi?

Marți, 27 ianuarie 2009

Nou ar trebui să fie orice pas înainte. Nou ca necunoscut. Paşii ne duc însă şi pe cărări bătătorite, asfaltate sau cu gropi. Cândva au fost şi ele neexplorate. Cândva a trecut pe acolo iniţiativa.

Privesc în jur şi văd oameni mult prea ataşaţi de cele vechi: de amintiri, de persoane, de stări, de obiecte, etc. Ce au în comun detaliile de au devenit atât de speciale? Au apărut la început şi au căpătat primele semnificaţii. La polul opus stau cei care aruncă mereu trecutul, aleargă cu gâtul înainte spre altceva.

Multe dintre noutăţi se întâmplă într-un anumit context şi de prea puţine ori sunt alese intenţionat. Într-un fel, eşti împins de curiozitate sau chiar de dorinţa de a evolua.

Cu aceeaşi tendinţă, orice pui se va îndepărta de casă pe măsură ce va creşte. Mai întâi va explora împrejurimile, apoi orizontul şi în final se va stabili undeva. Poate şi-n aducerile aminte, reuşite sau nu, ale fericirii.

Când experimentezi, orizontul încă mai este o posibilitate infinită. Ce trebuie să se întâmple ca să te opreşti  definitiv sau măcar să faci o pauză? Distanţele oricum sunt altele de fiecare dată pentru că nu pot fi parcurse milimetric de o altă persoană. Nici empatic.

Oamenii care ascultă un singur gen de muzică, cei cărora le iese mereu semnătura la fel, cei ce reuşesc să gătească un tip de mâncare obţinînd cu satisfacţie acelaşi gust, cei care caută compania unui singur anturaj, etc. au găsit cumva liniştea sau doar au deschis parasolarul pentru o vreme? Viitorul trebuie că e făcut din sclipici. Atât de mult încât nu-l poţi privi limpede.

Mi-a rămas în minte o secvenţă dintr-un film văzut mai demult. Doi fraţi se întreceau, o dată la câteva luni, într-un ocean. Cel care înota mai repede şi nu se oprea, câştiga. Era un fel de probă a rezistenţei. De fiecare dată se întâmpla să câştige cel mare. Într-o zi însă nu a mai fost în formă şi a rămas în urmă. Pierduse. Cel mic a înotat cu gândul că nu se va mai întoarce la ţărm. Şi-a dat toate puterile, s-a avântat în larg, fără să se mai gândească la mal cum făcea înainte.

Poţi să te arunci ca-n ocean sau în piscină. Poţi să înveţi să înoţi pe parcurs sau să iei o barcă.  Poţi să experimentezi indiferent de domeniu însă nu vei deveni apă/râu până nu i te vei supune. Dar cine-şi doreşte asta? Evoluţia ne-a arătat că putem ieşi uneori chiar uscaţi din toată povestea. Ce-i drept, cu neopren.

Întrebări fundamentale

Marți, 16 decembrie 2008

De data aceasta nu sunt ale mele. (Curioşii caută întrebări sau răspunsurile la ele? N-am putut să mă abţin.) Contează prea puţin contextul în care le-am găsit pentru că scopul fundamental se află în ceea ce va enunţa fiecare în sinea lui. 

Dacă le-a formulat pentru prima oară Andy Szekely sau altcineva, iar nu este important. Întrebările de mai jos vorbesc dincolo de idealuri şi pasiuni concrete  şi  da, trebuia să le şeruiesc mai departe:

  1. Ce iti place sa faci atat de mult, incat ai plati pentru asta?
  2. Daca ai afla astazi ca mai ai de trait exact 5 ani, ce ai face incepand de maine?
  3. Daca ai castiga un milion de euro neimpozabil, ai continua sa faci ce faci acum?
  4. Peste 15 ani, ce ai vrea sa scrie pe prima pagina despre tine, in cel mai important ziar din tara? Care ar fi titlul articolului?
  5. Ce vrei sa spuna prietenii tai despre tine la ceremonia ta funerara?
  6. Dar pe piatra ta funerara ce vrei sa scrie despre tine?
  7. Cand erai mic ce le raspundeai celor mari la intrebarea: Tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare?
  8. Ce ai face daca ai sti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, ca este imposibil sa esuezi?
  9. Ce ai vrea sa le spuna copiii tai nepotilor tai despre tine?
  10. Daca ai putea acum sa te proiectezi in viitor, in ultima zi a vietii tale si sa iti iei un interviu, care sunt trei intrebari pe care ti le-ai adresa?

the_question_by_dcamacho1

Casa ta sau a altuia?

Vineri, 7 noiembrie 2008

my_house__by_6artificial6

Pentru mulţi dintre noi, ideea de a avea casa ta înseamnă stabilitatea unei alegeri limpezi şi confort psihic. Ideal ar fi să o moşteneşti direct, într-o zonă preferată. Dar să privim lucrurile la rece: care sunt posibilităţile reale de fi proprietarul unui apartament / unei case  în România, dacă trebuie să munceşti matusalemic pentru acest scop?

Să stai în chirie sau cu părinţii sunt variante surogat şi-ţi oferă diverse avantaje, pe lângă inconvenientele iniţiale. La fel de bine poţi să te înhami la rate pe viaţă.

Dacă am trăi descrescător şi am începe să plătim rate de la vârsta majoratului, am ajunge pe minus cu datoriile şi cu viaţa. De fapt, numai ideea de angajament finaciar mi se pare împovărătoare, plus faptul că nu poţi şti ce se întâmplă în 25 de ani. Dar, intră în rol aici un personaj pe cât de îndrăgit, pe atât de ocolit: riscul.

Cunosc oameni care, după ce au întemeiat o famile şi au deschis un credit ipotecar, au început să albească. Evident, psihic. La vârsta pensionării, după ce copiii au plecat la casele lor, au răsuflat uşuraţi spunînd: abia acum mi s-a împlinit visul de o viaţă!

Merită să înghesui celelalte vise în debara numai pentru a fi posesorul unui lucru pe care oricum nu-l poţi lua cu tine când vine momentul marii călătorii? Nu suntem melci. Poate doar în aflarea adevărului.

Dorinţa de a te întoarce acasă stă în opoziţie cu valurile vremii şi cu zbuciumul cotidian. De fapt, acoperişul îţi oferă doar o parte din linişte pentru că adevăratele probleme nu le rezolvă el. Vorba cântecului: home is where your heart is!