Archive for the ‘Ocupaţia de blogăr’ Category

Postura de observator

Duminică, 8 ianuarie 2012

Atunci când am început acest blog nu m-am gândit cât va trăi. Pur și simplu aveam chef de scris și simțeam nevoia să interacționez cu cât mai multe persoane, pe subiectele propuse.

Au trecut 5 ani și entuziasmul de la început s-a diminuat. Ba aș zice că s-a îndreptat în alte direcții, pentru că am fost mereu omul (sau oama?) mereu pasionată de ceva. Așa am acordat din ce în ce mai puțin timp blogului.

Relațiile pe net sunt simpatice dar, e mult mai bine să interacționezi în mod direct, cu oamenii care gravitează în jurul tău. Cred că pierdem prea mult timp pe net, printre necunoscuții pe care avem impresia că-i cunoaștem, în loc să construim relații în viața reală. Alocăm prea puțin timp celor care vorbesc lângă urechile noastre, din diverse posturi. Avem prea puține prietenii în viața reală și prea mulți amici virtuali.

Am lăsat să treacă ceva timp până la a decide dacă vreau sau nu să închid blogul. Realizez că nu are rost să-l mai țin, din moment ce nu mai este un spațiu activ. Nu mai vreau să fiu pe net. Toate gândurile scrise pe aici vor ajunge în sacul cu naftalină. Și nu-mi pare rău.

În ultima vreme am lăsat oamenii să vorbească. Nu am intervenit cu părerile mele. Doar am observat, am analizat, am acordat atenție tuturor celor care aveau ceva de zis. Uneori, a vorbi despre tine nu mai lasă loc celor din jur. Percepțiile noastre au nevoie de tăcere.

Acesta este ultimul meu articol. Mai las blogul deschis până la sfârșitul lunii, ca să nu fac surprize neplăcute închizându-l acum. Cred că până aici i-a fost.

Voi continua să-i citesc pe cei dragi. Ba chiar voi mai interacționa cu ei. Atunci când am timp, atunci când simt nevoia să mă conectez la gândurile lor. Mulțumesc tuturor celor care au trecut pe aici.

p.s. Blogul meu cu filme rămâne deschis.

Blogării și restul lumii

Marți, 6 septembrie 2011

Acum câțiva ani, când descopeream pentru prima oară blogurile, vedeam o lume fantastică. Încă o mai văd. Faptul de a schimba impresii cu oameni interesați de aceleași domenii, este un  plus în mediul online. Ce-i drept, pe vremuri existau și forum-urile dar nu ofereau atâta libertate de opinie/sharing. În afară de asta, există diferențe de feedback între cele două medii, ceea ce a înlesnit alegerea fiecăruia.

Ce se întâmplă dincolo, în lumea non-blogărilor? Ei văd scrisul ca pe o pierdere de timp. De multe ori m-am lovit de astfel de prejudecăți: ce om normal își petrece timpul cu alții, pe net? Ei bine, cum să explici cuiva care nu-și exersează gândurile (și) pe hârtie, sensul și rostul unui blog? E cam greu. Va vedea întotdeauna non-sens.

Așadar, bătălia se dă între spațiul virtual și terase. Sunt lumi diferite. Nu știu câți dezbat și-n viața de zi cu zi subiectele de pe blog. Se poate ajunge la același grad de profunzime? Scrisul oferă posibilitatea de a-ți aduna gândurile, de a face un rezumat pentru ca-n final să rămână ideile principale. Față-n față avem tendința să deviem de la subiect până se risipește totul.

Această latură a omului care scrie, indiferent de subiect, m-a fascinat dintotdeauna. Cu cărțile nu poți vorbi. Ele trec pe alt nivel. Suntem noi mai curioși decât ceilalți? Care sunt trăsăturile non-blogărului și de ce ne privește cu sprâncenele încruntate?

Arată-te la față!

Marți, 2 august 2011

Atunci când am început să scriu pe acest blog am făcut-o pentru că-mi stăteau multe subiecte pe creier. Trebuia să le dau jos undeva pentru a fi măcinate cu alții. Cam cum iese făina de la moară. Asta pentru că o vreme trimiteam articole unui prieten și le posta pe blogul lui. Ușor-ușor mi-a arătat cum funcționează wordpress și am pornit la atac.

Bineînțeles, entuziasmul de la început nu se compară cu cel din 2011, după 5 ani de scris bazaconii. Asta a fost atunci important, acum bine că-mi aduc aminte de blog. O vreme am avut și câteva poze la avizier, pentru curioși. Cum cititorii erau majoritatea de sex masculin, am tras concluzia că sunt influențați de fotografii și le-am scos. Totuși, de ce este atât de important să-l vezi pe cel care scrie?

Prefer de o mie de ori un text bun în locul unor imagini. E adevărat că cine te vede pe stradă nu știe că ești blogărul X deși sunt șanse să te citească. Mă refer la cei care sunt faimoși. Fără nume, fără exemple. Îi stie toată lumea, e suficient să intri pe zetlist. E drept și faptul că o altă categorie de oameni și-a obținut faima prin scris și abia apoi s-a arătat la față. Dezamăgiri și satisfacții. Dacă nu te aștepți la nimic de la persoana cu pricina, pentru ce îți trebuie mai multe date despre ea? Curiozitatea, bat-o vina.

De multe ori se întâmplă ca în jurul celui care scrie să se formeze un cerc de admiratori inconștienți, fermecați, fascinați și legați la ochi în raport cu intrușii. La ce te ajută o mână de oameni care dă mereu din cap afirmativ la orice propoziție scrisă? Schimbul de idei ar trebui să aibă loc în ambele direcții numai că de multe ori blogărul invită oamenii pe sensul unic, blochând comentariile care-l irită. Ca să te arăți la față prin scris e mai greu. Cu cât cenzurezi mai mult lumea, cu atât te minți mai tare. Dar uite că nu sunt singura care crede asta.

De ce citesc bloguri?

Marți, 26 iulie 2011

În primul rând, nu sunt multe dar sunt foarte diferite între ele. Îmi imaginez că oamenii din spatele lor sunt un fel de embleme și au multe în comun cu ceea ce desfășoară pe plan virtual: poezii, critică de film, recenzii, poze, întâmplări din viața de zi cu zi, muzică, rețete, maxime, etc. Încerc să țin lista cât mai scurtă pentru că ziua are numai douășpatru de ore iar internetul are altă unitate de măsură. Iar dacă nu am timp pentru toate, le împart pe segmente. Bineînțeles, nu le notez cu x pentru a afla necunoscuta.

Totuși, din când în când mai arunc o privire și pe blogurile care se cred/sunt faimoase. Una dintre ele, o fetișcană care crede că le știe pe toate și mă amuză o dată la câteva luni. A devenit faimoasă pe net și asta pentru că scrie despre orice, pe șleau. Dă sfaturi băieților, le spune să se spele, să vorbească frumos, etc.

Recent am purtat o discuție cu o altă fetișcană care pune mii de poze cu ea pe blog. Am întrebat-o de ce, am presupus că e narcisită, ea a aprobat dar ceva nu i-a convenit la comentariul meu. Apoi mă întreabă de ce mai intru la ea. Simplu, îmi place teatrul. Adevărul e că unii oameni au talent la show-off. Până la urmă, totul e la vedere, de aia suntem aici: pentru impresii.

Mai e ziarista care chiar vorbește pe șleau, are personalitate și ăsta e primul lucru pe care îl observi la ea. Dacă îndrăznești să o contrazici, te face praf. Nu dăm nume, nu facem ghicitori, nu inventăm. Totul există și stă bine pus de-o parte a blogosferei. Numai ce-am venit dintr-un astfel de raid.

Încercând să pun totul în balanță realizez că pe majoritatea îi citesc pentru că sunt îngâmfați. Fiecare în felul lui și cu doză diferită, că altfel nici nu-i mai țineam minte. Când spun talent nu mă refer numai la scris. Sunt atâția actori, teologi, scriitori, politicieni și oameni simpli pe net. Ceea ce ne face să alegem este atât gustul pentru calitate cât și dorința de a vedea un strop de spectacol autentic. Sunt oameni cu diverse realizări/pasiuni/calități dar există numai două tipuri de îngâmfare: cu cap și fără cap. Ei bine, puțini sunt cei care se încadrează în prima categorie.

Un blogroll interminabil

Miercuri, 11 mai 2011

Când n-am ce face, mai intru să văd ce scriu bloggerii mei preferați. Că i-am descoperit întâmplător sau ei pe mine, mă bucur că nu s-au lăsat de treabă. Unii bat tastatura în continuare câte 7 km pe post, alții și-au păstrat stilul. Recent am văzut că o doamnă care filosofează despre grădini și zarzavat, a trecut pe domeniu privat. Pune poze în continuare pe site și nu se plictisește. Mi-ar plăcea și  mie să fiu așa constantă cu chestiile astea dar mai învăț. Să nu fie cu supărare în caz că află.

Apoi, surpriza a fost un blogroll de vreo 200 de oameni. Dacă-i număram, erau sigur mai mulți! Și am mai văzut în alte părți liste mai lungi. O grămadă de link-uri, bănuiesc că nu sunt trecute acolo numai pentru ranking sau zetlist. Sunt oameni pe care autorul respectivului blogroll îi citește, nu?

Automat vine și întrebarea: dacă stai cam 2-3 minute pe blogul fiecăruia, înmulțit cu 200 = aproximativ 400-600 minute pe zi. Hai, chiar și un minut pe site, ai un minim de 100 de minute. Tot nu mi se pare puțin, restul zilei unde se duce? Dar poate sunt eu deplasată preferând să fac febră musculară cu bicicleta, după o oră de pedalat energic.

Dor de scris

Marți, 10 mai 2011

Citeam zilele astea că vârsta unui blog, în medie,  este egală cu vârsta unui copil de grădiniță. Cine depășește șase ani, deja merită o statuie. Nu se știe unde, pe acolo pe unde trece multă lume, probabil. Trebuie să recunosc, entuziasmul pe care-l aveam la început a cam scăzut. Mi se pare normal. Nu aș vrea să încep copy-paste și nici să scriu din obligație. Anumiți blogări se simt datori să vorbească despre ceva și, din acest motiv, nu vin întotdeauna cu idei grozave. Ba se bârfesc unii pe alții (ceea ce fac și eu au acum numai că nu dau nume și link-uri), ba comentează nu știu ce articol din ziar. Un lucru e clar: nevoia de a comunica nu poate sta la naftalină, fie că ai răbdare sau nu.

Vizitatorii

Miercuri, 3 martie 2010

Ei toţi, cei care-ţi calcă pragul, vor o parte din tine. Vor un gram din echilibrul tău, din umor, din starea ta de spirit, din  fenomenele atmosferice. Vor să-ţi facă loc în gândurile lor, vor să te imagineze, vor un meniu exotic. Avem nevoie de hrană. Imaginaţia, inteligenţa şi altele care încep cu i… sunt veşnic flămânde.