Archive for the ‘Obsesii’ Category

Ura muritorului

Joi, 2 iunie 2011

De fiecare dată când aud pe cineva rostind cuvântul urăsc încerc să-mi imaginez motivele care i-au turnat gaz pe foc. Sentimentele negative devin periculoase dacă sunt îndreptate asupra unor cauze puerile. Dar aici, din păcate, nu există mai multe trieri logice decât iraționale.

Cu cât cineva urăște mai multe lucruri (știu eu? gândacii, fizica, noroiul, câinii comunitari, fosta/fostul, broaștele râioase, colegul de birou, șeful, etc.) cu atât e mai nefericit. Ei și dacă nu urăște nimic iar apar semne de-ntrebare. Persoana cu pricina ori a atins chakra a șaptea + echilibrul universal ori posedă o durere fantastică. În cot, bineînțeles. Durere pentru toți și toate.

E posibil totuși să trăiești fără a urî ceva/pe cineva? Poate doar teoretic, dacă punem în balanță valori vechi de când lumea, cum ar fi binele și răul. Dar astea sunt clișee, ca norii negri de pe cer, înainte de ploaia care spală tot. Dacă vreau să fac o listă cu ceea ce urăsc, îmi dau seama că sunt prostioare, chestii trecătoare și stupide. Ce trebuie să urască un om cu adevărat? Ceva care să merite numai că de aici încolo ne despart:

  • a) gusturile
  • b) percepțiile
  • c) toate celelalte pe care fiecare le ține pentru sine

Din punctul meu de vedere, ura este un sentiment care distruge. Atât pe dinăuntru cât și-n exterior, dacă este îndreptată ca un trăgaci către cel care stă-n poziția hände hoch. Cei care vor să distrugă sentimente și nu pot face asta, apelează la ură. Cei care vor să distrugă imaginea unui om în fața propriilor păreri, încep să urască persoana pe care cândva o admirau.

Câteodată folosește pentru a trece de la un nivel la altul (evoluție?), alteori servește la nimic. Dar fiecare om în parte știe ce muniție posedă (dacă nu, descoperă pe parcurs) și responsabilitatea stă în fața fiecărui foc de armă. La propriu și la figurat.

ARUMDABDA sau frumuseţea care ţipă

Vineri, 21 noiembrie 2008

arumdabda

Produs de Kim Ki-duk sub regia lui Juhn Jaihong, Arumdabda sau Beautiful este mai mult decât povestea unei femei extraordinar de frumoase. Filmul naşte multe întrebări în mintea privitorului.  Să fii frumos e un dar minunat sau o condamnare pe viaţă? Cumva te izolează de ceilalţi oameni şi devii captiv într-o lume pe care ei nu o cunosc decât la suprafaţă? Sau poate frumuseţea e destin, cum îi spune unul dintre personaje.

Eunyoung are un efect bulversant asupra oamenilor. Bărbaţii sunt pur şi simplu fascinaţi de prezenţa ei: o urmăresc, îi trimit buchete imense de flori, o caută cu insistenţă la telefon, îi trimit mesaje siropoase, etc. Copiii îi cer autografe crezînd că e actriţă. Femeile o invidiază, mai ales că prietena cea mai bună, după a nu ştiu câta operaţie estetică, tot nu atrage privirile ca ea.

Frumuseţea lui Eunyoung devine o povară sufocantă, începe să o urmărească. Este judecată numai după felul în care arată, puţini realizează că de fapt este frumoasă şi din alte motive. Regizorul are grijă să strecoare o floare albă în vază, detaliu care este apoi deconspirat.

A vorbi despre acest film, chiar spunînd numai două sau trei idei, înseamnă să-l devoalezi crunt. Cum nu vreau să fac asta, nu voi pune accent pe detalii. Într-un fel, două mari teme  domină pelicula: viaţa când eşti frumos şi cea de după, când ai pierdut acest dar şi te zbaţi să supravieţuieşti.

Conştientă fiind de efectele pe care le are asupra oamenilor, poate nu îndeajuns de mult, Eunyoung parcă ar fi dată cu parfumul lui Jean-Baptiste Grenouille din filmul cu acelaşi nume. Venind pe urmele lui, ca pe un drum, un tânăr ce o diviniza în secret şi o urmărea de câţiva ani, o violează. Realizează că este vinovat şi că nu aşa trebuia să se întâmple şi se predă autorităţilor. Scuza lui pare ruptă din basme: frumuseţea ei m-a violat, fapta fiind doar consecinţa unei obsesii.

Felul ei de a trece peste evenimentul care i-a furat tot ce avea mai de preţ, este straniu: vrea să se urâţească. Undeva pare o încercare de a echilibra starea interioară cu cea de afară.  Trebuie să umple un vid. Pierderea atârnă greu, ca o ancoră de plumb în mijlocul oceanului. Dar cu ce se poate face asta?

Lupta pentru normalitatea de dinainte devine un amestec de ură, nostalgie şi tristeţe. Viaţa ei devine un ţipăt de durere peste care nu mai poate să treacă. Dacă la început ţipătul era al strălucirii, acum realitatea se opreşte-n trecut. Necunoscuţii o văd în continuare frumoasă. Totul după intenţiile fiecăruia. Nu este uşor să te afli în faţa comorii şi să pleci acasă cu mâna goală.

Un film dezolant dar dacă priveşti frumuseţea ca pe o speranţă ce va mântui lumea, cum spunea Dostoievski, merită să crezi în ea. În fond, frumuseţea e o stare de spirit.

Aici trailer.

 

Obsesii sau idei fixe?

Marți, 6 mai 2008

Pitici zburdalnici pe creier sau mai simplu, idei fixe. Cine nu are? Dacă ne imaginăm că ideile zboară până-şi găsesc proprietarul sau adeptul, ce se întâmplă după aceea? Fireşte, traseul gândurilor este unul intern dar în momentul în care interacţionează cu altele totul se schimbă.

La prima vedere oamenii posesivi (în sensul propriu) par a avea idei fixe: eu asta cred şi nu renunţ pentru nimic în lume la ideea mea! De aici şi până la a fi dominat de un om, un gând, o părere drumul nu este prea lung.

Obsesiile pot deveni distructive dacă le lăsăm să crească. E posibil, dar cum se ajunge acolo? Trebuie să vrei ceva atât de mult încât să-ţi orbească raţiunea sau să te conducă involuntar. De multe ori startul îl dau capriciile sau diferite stări de moment iar restul este desfăşurarea succesivă a unor episoade strâns legate între ele.

Uneori consecinţele pot fi interesante: crearea unor scenarii fanteziste sau interpretarea anumitor gesturi sau expresii dau de lucru imaginaţiei, o hrănesc mai mult sau mai puţin sănătos.

Trebuie să ştii când să te opreşti atunci când te bântuie astfel de fenomene, eventual să le echilibrezi cu puţină apă rece, pragmatism sau un upgrade al priorităţilor. În cele din urmă autosugestia poate fi înşelătoare iar obiectul fixaţiei să fie un măr lucios dar putred.

Obsesiile ne ţin legaţi!

Luni, 17 decembrie 2007

obsesia.jpg

Ca să poţi trece la nivelul următor, ceea ce laşi în urmă trebuie să fie deja decriptat. Dacă ignori acest aspect e posibil să tot înaintezi  dar… în ceaţă!

Atunci când cauţi numai răspunsuri vei găsi şi mai multe întrebări. Nu spun că ele sunt nocive! De fapt cum se nasc obsesiile? Este firesc să ne preocupe diverse lucruri dar până la un anumit punct. Când ajung să ne urmărească ele şi nu le mai urmărim noi, este clar că s-a trecut la nivelul superior al interesului.

Obsesia este o idee fixă. E ca un cui pe care ţi-l baţi singur în orgoliu, încercînd să demonstrezi că nu doare. De altfel, cum mai poţi merge înainte, spre altceva, când eşti legat de ceva diferit? Câţi dintre cei care au idei fixe, frământări mai vechi sau mai noi, îşi doresc să treacă la nivelul următor?

Ideea este că nu putem determina exact până unde este bine să înaintăm dar atunci când te preocupă ceva atât de mult şi fără folos, îţi consumă energia şi nu ştiu ce merită mai mult.

Pentru unii descifrările pot dura o viaţă, ajungînd la finele lor cu o mare descoperire: cel mai mare semn de întrebare văzut vreodată. Pentru ceilalţi, totul se întâmplă din mers, fără prea multe bătăi de cap sau filozofii adânci.