Archive for the ‘Muncă şi brăţări’ Category

Meseria numită viață

Miercuri, 22 iunie 2011

Privește puțin furnicile din jurul tău: sorb cafeaua pe fugă, mușcă dintr-un sendviș, sunt călare pe roți, cu acoperiș sau fără, dimineața sau mai târziu. Toate își caută hrana pentru a trece cu bine peste iarnă. Uneori o găsesc aproape, alteori străbat drumuri lungi pentru a avea ce pune pe masă. Furnicile-om sunt în stare să sară multe obstacole pentru a obține liniștea. Nu spun stabilitate pentru că nu există așa ceva. Mereu se schimbă câte un milimetru de viață, cum poți pune bază pe întregul aparat de măsură? Ei, dar există și excepții: croitoresele nu pot lucra fără centimetru.

Citeam în ziar cum migrează germanii în America, rușii în Italia, românii în Spania, italienii în Anglia și America, arabii în toată lumea și chinezii oriunde. Din ce în ce mai multă neliniște iar distanțele nu mai sperie pe nimeni. După câteva luni bune de când am părăsit România, pot spune că am găsit ce căutam. Totul e posibil. De ce românii sunt dispuși să plătească oricât pentru a spăla scări, pentru a schimba scutece de adult, pentru a culege căpșuni sau pentru a-și vinde corpul? Unele meserii sunt făcute pentru oamenii care iubesc munca, altele pentru cei care vânează cașcavalul.

Ce (nu) se caută. Pardon, cine.

Marți, 23 februarie 2010

– Vi-l recomand pe domnul M. Este foarte serios, competent și deștept. Ce mai, un profesionist adevărat!

– Aaa, categoric nu. E prea visător pentru vremurile noastre. N-avem ce face cu el. Îl cunosc și e puțin cu capul în nori.

Ce vremuri trăim și de ce poeții, artiștii, scriitorii sau cei care iubesc norii sunt ocoliți? Da, știu. Stomacul e de vină. Ba simțul proprietății. 

Poţi să te-nşeli

Vineri, 5 decembrie 2008

Unul din lucrurile pe care un om îl acceptă ca pe un cadou de plumb este greşeala (nu ştiu cum arată soldăţeii de plumb, mă gândeam la orice alt cadou paralel cu dorinţele).

Acea fiinţă care crede numai în sine şi nu acceptă că adevărul poate fi pretutindeni, numai să-i faci câţiva milimetri de loc în ograda ta,  vrea să te pună pe mute. Ca pe televizor.

De fapt, nici nu ai cum să vorbeşti pentru că nu ai ce să-i spui. Ajutor! Avem un om care se îneacă în  orgoliu şi crede că a învăţat să înoate! Dar nu e numai unul.

Cum să-i faci să se bucure când ei nu mai vor asta? Ea este o femeie de afaceri. Se laudă că în ultima zi a anului a stat la birou până la ora 19 şi că nu mai ştie de câţiva ani ce înseamnă o vacanţă. Şi-a ales un brad de plastic şi un ringtone la modă – ca prieteni.

Îl stimează doar pe omul de afaceri de care pomeneam aici. În rest, toţi sunt egali cu zero. Ah, Arhimede se zbate-n mormânt! N-o fi prima oară.

Îmi doresc să mă-nşel. Poate că ştie, poate că nu e ea!

lets_play_2_by_b00mba

Omul de afaceri

Miercuri, 19 noiembrie 2008

office_job__stressful_job_by_frixedairwave

Are trei telefoane mobile, de ultimă oră, care sună toată ziua. Stereo. Unul are chiar cameră de nu ştiu câţi megapixeli şi face cu el poze negre ca noaptea. Da, uită să blocheze tastatura şi în acest fel, buzunarul de la pantaloni devine fotomodelul zilei.

Când îl suni, îţi răspunde şi vorbeşte la telefon cu altcineva. Într-un fel e centralist. Trebuie să-l înţelegem, doar a depăşit targetul lunar cu mult peste medie şi în breasla lui este invidiat enorm. Unii îl privesc cu admiraţie, alţii încearcă să-i pună piedică. Şefii îl alintă şi nu vorbesc niciodată cu el fără să-şi pună mănuşile din mătase. (Cristal ştie cum e cu mănuşile).

Scopul agitaţiei? Nici prea mulţi, nici prea puţini: banii. El este omul de afaceri care doarme 3-4 ore pe noapte, nu vine niciodată la fix, este mereu pe fugă, uită să ducă gunoiul la tomberon şi-l lasă în portbagaj câteva săptămâni, nu ţine minte zilele de naştere, bea cafea în loc de apă, intră în panică la prima veste despre un crash finaciar şi merge în concediu ca să pună ţara la cale.

Bineînţeles că am exagerat toate cele de mai sus. Ca el nu sunt mulţi pentru că îşi dă interesul cu adevărat în ceea ce face, nu-i este niciodată lene să muncească şi puţini ajung la acel nivel. Mă întreb doar dacă merită efortul.

Şeful care oferă şansa vieţii

Luni, 27 octombrie 2008

Unii oameni au senzaţia că trebuie să le fii recunoscător pe viaţă pentru un codru de pâine sau pentru orice serviciu primit. Nu am nimic împotrivă,  însă atunci când se întâmplă în cadrul unei instituţii şi nu între doi samariteni, lucrurile se schimbă.

Mă refer la angajatorii care au o atitudine superioară vizavi de angajaţi. Cum raportul cerere-ofertă este supraunitar, se simt încurajaţi de acest as din mânecă. Cel puţin în România. Totuşi, situaţia tinde să devină un fel de privire în oglindă a proverbului: capul plecat, sabia nu-l taie.

Vrei să ceri o mărire de salariu? Dar dacă-ţi spune că eşti obraznic în timp ce mulţi alţii ar dori să fie în locul tău acum? Teama de a-ţi cere drepturile, mai ales atunci când ştii că meriţi cu adevărat să fii răsplătit pentru eforturile tale, persistă chiar dacă am trecut de mult de ’89.

Angajaţii uită însă un aspect: amândoi oferă. E drept, unul salariul şi celălalt echivalentul acestuia în muncă. Ideea este că există o dependenţă între cei doi numai că poziţia celui care oferă bani este privilegiată. El te şantajează ca un copil mic: nu-ţi convine? Ia-ţi jucăriile şi pleacă în altă parte!

A cere egalitate în astfel de situaţii nu este imposibil. Probabil că pentru a ajunge acolo unde-ţi doreşti (să obţii o promovare, un salariu mulţumitor, etc.) trebuie să fii dispus să rişti. Bineînţeles, la momentul potrivit.

Cunosc persoane care au îndurat umilinţă şi tratament de genul 13-14 numai pentru a nu-şi pierde locul de muncă. Deşi nu lucrau pe plantaţie, se comportau ca atare. Ambele tabere: unul dicta şi celălalt executa cu stricteţe şi spaimă.

Ce trebuie făcut pentru a stabili un echilibru de forţe? În mod evident, nu plecarea din ţară este soluţia perfectă deşi la nivel practic este grăitoare.

A oferi un loc de muncă nu este întotdeauna marea şansă sau binefacere pe care i-o poţi acorda unui om. Încă mă mai întreb ce aş fi făcut dacă eram şef.

Cu sau fără supraveghere

Miercuri, 3 septembrie 2008

Din ce în ce mai multe instituţii apelează la camerele video pentru a monitoriza cele 99 procente de transpiraţie ale angajaţilor: munca. Restul de 1%, adică inspiraţia, vine probabil înainte să stea Big Brother cu ochii pe tine.

Pe lângă angajaţi, intră-n vizor şi cei cu care interacţionează. De la nevoia de securitate până la control, pasul este destul de mic. În fond, informaţia este puterea, mai ales acolo unde raportul este subunitar.

Pentru că am trecut printr-o astfel de experienţă pot spune că este neplăcută la început, când eşti obişnuit să te comporţi liber, să te mai uiţi pe tavan sau pur şi simplu să munceşti relaxat. Bineînţeles, toate cu scopul de a avea un randament mai bun.

Brian Tracy, un celebru om de afaceri american, spunea că atunci când munceşti trebuie să te comporţi ca şi cum şeful tău stă în permanenţă lângă tine. Dacă există ceva pe care nu l-ai face când superiorii tăi sunt în preajmă (pentru cine are), înseamnă că este pierdere de timp sau interes personal.

Nu ştiu ce spun cercetările din acest domeniu, ele oricum rivalizează cu fluctuaţiile de la bursă, dar trebuie să existe un sâmbure de adevăr. În timp ce unii oameni nu pot lucra decât sub anumite condiţii (fără gălăgie, întreruperi, presiune, etc.), alţii se adaptează din mers, vrînd-nevrînd.

Oare am deveni un popor mai harnic dacă am avea mai mulţi ochi care ne privesc atunci când suntem la datorie? Mă gândesc la străzile veşnic în construcţie, proiectele amânate din cauza lipsei de timp, ocupaţiile paralele ş.a.

Salariul de femeie şi independenţa ei

Luni, 18 august 2008

Faptul că femeile nu vor avea niciodată salarii mai mari decât bărbaţii doar din cauză că sunt urmaşele Evei, poate fi o simplă ipoteză în aşteptarea celor mai grele concluzii.  Consecinţele acesteia duc de cele mai multe ori la dispute, fiecare încercînd să prezinte adevărul lui, unul subiectiv, fireşte.

Curiozitatea mea a pornit de aici şi nu mare mi-a fost surprinderea să văd cum de la un conflict de opinii, legat oarecum de independenţa financiară, se poate ajunge la potenţă, matriarhat, curaj, bărbăţie, seriozitate ş.a.

A spus cineva că între femei şi bărbaţi ar fi bine să existe complementaritate şi o acceptare naturală, fără discriminări. Ar fi o relaţie mai degrabă constructivă decât veşnica tensiune pe care o dă competiţia dintre sexe, în încercarea de a-şi demonstra superioritatea.

Dacă femeile se plâng de faptul că nu le sunt apreciate eforturile, nu sunt plătite la justa valoare sau nu li se acordă şanse egale cu ale bărbaţilor, cei din urmă dau vina pe superficialitatea unora dintre femei şi faptul că sunt promovate în funcţie de imagine.

Nemulţumiri de acest gen şi nu numai, se pot găsi cu nemiluita. Pentru a putea vorbi de salarii mai mari trebuie să ţinem cont de alte aspecte importante: dificultatea pe care o presupune job-ul, dacă eşti sau nu indispensabil, ce aduci nou şi nu în ultimul rând domeniul ales.

Nu putem judeca femeile că nu merg să lucreze la mină sau pe macara dar nici nu putem spune că bărbaţii nu au voie să practice meserii mai lejere, cum ar fi cea de masor sau de secretar.

Atât timp cât fiecare este conştiincios, ştie de la început ce posibilităţi de promovare are şi faptul că poate primi un salariu egal cu cel al colegului de sex opus, unde mai este problema?

Ideea cum că bărbatul trebuie să aibă un salariu mai mare, pentru a putea susţine o familie, păleşte în faţa femeilor care vor egalitate şi o carieră de succes. Tendinţa spre uniformizare se loveşte de un tip de încrâncenare, destul de veche, ce încearcă să arate că fiecare ar trebui să-şi cunoască locul în societate. Dacă jocul ar fi fost de fotbal, nimeni nu ar fi obiectat nimic (?) dar lucrurile sunt mult mai spinoase.