Archive for the ‘Mândrie’ Category

De ce se ceartă oamenii?

Vineri, 16 mai 2008

Ce întrebare puerilă! Nici nu ştiu ce motiv să invoc prima dată: pentru că nu au răbdare să se înţeleagă, să se asculte, să se accepte? Pentru că deşi suntem diferiţi nu ne dăm seama că putem fi în continuare aşa, fără a încerca să influenţăm păreri?

Aşa cum spunea Dan Puric, putem transfigura oamenii, nu-i putem schimba. De la starea de spirit plecăm şi tot la ea ajungem atunci când este vorba de relaţii iar pentru că trăim stări diferite, încercăm să vorbim despre ele. Uneori avem ceva de demonstrat, alteori totul trebuie demonstrat.

Dacă cineva care trăieşte cu ideea că nimic nu este întâmplător pe lumea asta va discuta cu un altul care crede că lumea este o mare coincidenţă, e firesc să aibă discuţii în contradictoriu, interminabile, fiecare aducînd argumente crezului său. Şi ele pun gaz pe foc, cearta se întinde şi cercul e închis în polemici.

În momentul în care cineva îţi spune că el crede alb şi tu crezi negru, principiile pe care le credeai stabile încep să se clatine sau le ascunzi în spatele unor semne de întrebare şi te faci că plouă. De ce să nu ne certăm? Păi ar deveni totul monoton, liniar, lipsit de dinamism. Oare? Oricum situaţiile de acest gen sunt atât de rare încât nu avem de unde să ştim cum ar fi totul pe termen lung.

Cele mai mari certuri pe care le au oamenii sunt legate de câteva subiecte esenţiale: religia, fidelitatea în relaţii, politica şi probabil fotbalul. Toate au ca numitor comun o calitate: adevărul. Lipsa şi căutarea lui stârnesc furtuni pentru că există atâtea adevăruri câţi oameni pe pământ.

Da, suntem atât de orgolioşi încât adevărul altuia să ni se pară mură-n gură şi căutăm propriile explicaţii la diverse probleme apoi ne raportăm la ele în confruntările cu ceilalţi. Ar fi absurd să ne raportăm prima oară la experienţa altora aşa că e mai simplu să refuzăm ceea ce primim de-a gata şi să bravăm cu noile descoperiri.

Totuşi, de ce ne certăm? Unora chiar le place. Am nişte vecini care au discuţii lungi şi aprinse cât o zi de post la care asistă ceilalţi locatari în surdină… prin pereţii blocului. Spunea un mare filozof că polemicile ne fac mai activi în ceea ce priveşte operaţiile gândirii. Dacă numai aşa ne putem implica să mişcăm un bolovan din drum, este grav.

Întrebarea rămâne deschisă, oricum există şanse mari ca cei care citesc să nu fie de acord cu ce am scris mai sus! Deci dăm undă verde discuţiilor aprinse!

În final aş vrea să mai întreb, aşa cum făcea Colombo: dar cei care nu se ceartă, ce urmăresc? Au scăpat, sau doar amână momentul?

Poartă-ţi mândria pe dos!

Vineri, 9 mai 2008

E ca şi cum te-ai îmbrăca pe-ntuneric şi ai fi mereu la modă, fără să ştii dacă-ţi stă sau nu bine. Măcar de ar fi un experiment, dar realitatea stă altfel! Ce ne dă dreptul de a fi plini de sine dacă lăsăm la o parte calităţile cu care am fost înzestraţi?

Propriile păreri construiesc în permanenţă imagini despre felul în care suntem. Freud considera că există trei mari tipuri de oameni: eroticul, obsedatul şi narcisistul (detalii aici) dar de atunci lucrurile s-au schimbat mult. În afară de aceasta, puţini mai sunt de acord cu el.

Avem câte puţin din toate şi se pare că de obicei câştigă numai cei care au o părere foarte bună despre sine. Explicaţia cred că este legată de gândirea optimistă: crezi că poţi, vei reuşi altfel nimic nu o să-ţi iasă! În cel mai rău caz te poţi mulţumi să spui: măcar am încercat!

Din ceea ce am văzut până acum, nemulţumirile şi exigenţele oamenilor au legătură cu dorinţa de a arăta cum stau lucrurile de fapt, care este adevărul: lasă-mă pe mine… să-ţi demonstrez! Nu ştiu dacă se poate pune egal între aceasta şi orgoliu dar observ o tendinţă acută a oamenilor spre autosuficienţă.

Poate fi semn cum că suntem capabili şi ceilalţi sunt prezenţi în decor numai pentru a-i da culoare dar nu degeaba ni s-a retras dreptul la porţia mare de fericire pentru că am fost mândri!

Care este calea de mijloc? Ea există şi nu este neapărat nevoie să umbli cu haina cea strălucitoare pe dos pentru a fi umil sau simplu. Aş putea spune că exagerările dau pe afară conţinutul şi aş găsi răspunsul dar nu sunt chiar atât de sigură. Până una-alta, sting lumina şi sper să fiu în trend-ul meu!

Ce (nu) fac blogării din mândrie

Miercuri, 16 ianuarie 2008

mirror.jpg

Sunt câteva luni de când urmăresc activitatea diverselor persoane pe blog şi mai puţin de trei în care m-am apucat efectiv să scriu. Dacă nu aş fi observat câteva detalii despre obiceiurile multora (interesante) nu aş fi pomenit acum nimic despre ele. Nu judecăm pe nimeni, nu dăm nume şi nici nu atribuim caracter definitiv!

Fetele citesc foarte rar blogurile altor fete iar atunci când o fac se întâmplă la modul superficial sau pentru a compara. Mai este de ajuns să menţionez faptul că lasă comentarii mai mult pe blogurile băieţilor? Aş vrea să nu generalizez! Dacă ai apucat să intri pe blogul ei vei vedea că acest lucru a adus-o înapoi la tine de câteva ori ca să afle: cine eşti, cum scrii, ce te-a interesat la ea. Nu văd nicio mândrie aici, îmi vei spune, atunci ce este? Curiozitate? Pe asta o au toţi, indiferent de gen!

Baieţii merg peste tot, am văzut chiar pe unele bloguri comentarii numai între ei, cu limbajul caracteristic: frate, maestre, prietene etc. Ba se promovează unii pe alţii când apare cineva nou în blogosferă, ba se ajută ca nişte furnici. Uite aşa se formează cercurile închise.

Bine, bine, unde este mândria? Cei de pe locurile fruntaşe niciodată nu merg la cei mai mici în vizită, au grijă de terenul lor să fie cât mai roditor şi îmbie orice musafir cu mere dulci, alţii cu pădureţe. Atunci când vor să te citească o fac să ştie numai ei asta. Ce-atâtea statistici, oglinzi şi măsurători care îţi dau de gol interesul pentru competiţie? Tot din mândrie, nu o să-ţi lase comentariu chiar şi atunci când îi place ce ai scris, posibil să aibă un articol pe aceeaşi temă, mai mult sau mai puţin congruent cu al tău, îl mănâncă degetele pe tastatură şi ar vrea să spună ceva dar… se abţine!

Nu o să îl intereseze decât frumuseţea propriei munci şi dialogul cu oglinda nu va fi unul interogativ ci o afirmaţie prea plină de genul: Oglindă, oglinjoară, am cel mai frumos blog din ţară! Totuşi, întreab-o măcar o singură dată, privind-o drept în ochi: tu ce crezi, dragă, cum sunt?

O să-ţi dai seama de răspuns după felul în care te priveşte!

Atitudinea faţă de bani

Miercuri, 19 decembrie 2007

banii-nu-conduc.jpg

Nu am văzut interes mai mare sau energie cheltuită atunci când vine vorba de bani! Pentru a-i face, administra, irosi, economi sau investi. Să le luăm pe rând!

De ce ne dorim un job mai bun dacă nu în primul rând pentru bani? Este aiurea să munceşti şi să nu fii răsplătit pentru asta. Nu se poate trăi din voluntariat într-o lume materială.

Cei care te plătesc vor parcă să le justifici fiecare leu, trebuie să faci multe pentru ceea ce primeşti! Un angajat prost plătit, evident, îşi pierde interesul pentru ceea ce face şi nu mai câştigă nimeni nimic. În situaţia fericită, cea în care primeşti, tu vei fi cel care trebuie să-şi justifice prezenţa şi eficacitatea în birou.

Ce speranţe poate să-şi pună cineva într-un câştig venit peste noapte? Se joacă la loto, casele de pariuri sunt mereu pline, se urmăresc moşteniri, mătuşi bogate, bijuterii, terenuri valoroase. Oamenii stau în locuri din care ar vrea să fugă, suportă situaţii amare sau chiar se vând, casele de amanet rânjesc…

Plecăm peste mări şi tări pentru a aduna cât mai mulţi bani şi linişte. Punem bani albi pentru zile negre în conturi prea mici în raport cu nevoile reale. Ce încercăm de fapt să cumpăram? Siguranţa, controlul, puterea?

Dacă te îmbraci în haine ieftine şi mergi la bancă vei fi privit ca un sărăntoc. Dacă alergi după autobuz şi şoferul nu-ţi deschide uşa pentru că eşti nebărbierit şi îmbrăcat prea subţire pentru gerul de afară va crede că vrei să te adăposteşti şi uşa ţi se închide în faţă. Am văzut acum câteva zile asta! Nu spun că fac toţi aşa dar mulţi se iau după aparenţe!

Spunea cineva că orice pe lumea asta are un preţ. M-am gândit dacă într-adevăr este aşa, chiar nimic nu mai este gratuit? Cum rămâne cu viaţa?

Care este atitudinea cea mai potrivită în ceea ce priveşte banii? Mulţi se schimbă atunci când se îmbogăţesc. Plătesc cu indiferenţă şi aroganţă parcă pentru a uita de unde au venit. Nu e uşor ca dintr-odată să se facă numai voia ta şi să nu te umpli de mândrie. Cu cât avem mai multe este mai greu să rămânem simpli, lipsiţi de aroganţă şi fiţe.

Am întrebat pe cineva azi dacă ar plăti toate facturile din cutiile poştale dintr-un bloc, în cazul în care ar câştiga la loto. Mi-a răspuns scurt: NU!

Până unde poate creşte dorinţa de a avea şi de ce lumea priveşte cu suspiciune la cuvantul gratis?

Interesul pentru rating şi lumina din rampă

Duminică, 2 decembrie 2007

smiling_dog.jpg

Dacă spui că nu te interesează faima, popularitatea şi atenţia celorlalţi înseamnă că scrii doar pentru tine. De ce trebuie făcut însă acest lucru public? Ce cauţi pe blog?

Ideea este că fiecare va avea mereu ceva de zis, indiferent că este profund, (ne)interesant sau de pus în lumina reflectoarelor. Aflându-te pe blog eşti oarecum sub un joc de astfel de lumini si ele se pot opri  „pe tine” când ajungi în top 100 (sau orice top, unde ideea de bază este „fie ca cel mai bun să câştige” – în acest caz puncte de rating) .

Apoi jocul continuă, trebuie să fii în permanenţă informat, plin de inspiraţie şi de idei dar mai ales de „cuvinte potrivite” (cum spunea Arghezi). De ce toate astea? Păi, cine vrea să devină volatil, într-o lume în care majoritatea încearcă să lase moştenire strălucitoare celor care vor veni după noi? Istoria se scrie din mers dar nu fără cap. Şi nu o scrie cineva ci e un fel de autodictare. De altfel, marile personalităţi care au rămas în istorie nu se află acolo pentru că au urmărit recunoşterea anumitor valori ci prin simpa lor interacţiune cu ceilalţi şi impresiile celor din urmă despre ei.

Cineva îmi spunea că unii trişează numai pentru a sta pe primele locuri. Sunt şi alţii care nu respectă rândurile şi regulile. Dacă adevărul oricum iese la iveală, de ce ne mai interesează modalităţile prin care cineva ajunge sus?  Câţi dintre noi nu s-au simţit nedreptăţiţi atunci când în urma unui efort suplimentar altcineva să culeagă roadele şi ropotul aplauzelor?  Da, dar noi nu vrem aplauze, vrem doar adevar.

Ehe, trăim în România. Aici se speculează fiecare milimetru de oportunitate iar egoismul este pe primele locuri în topul cunoaşterii sau a dezvoltării de sine. Iar acum nu generalizez, mereu acord şanse celor care emană omenie!

Totuşi, la ce ajută lumina reflectoarelor? Creşte popularitatea, stima de sine, îţi demonstrezi că poţi aşa de multe sau doar la umplerea de sine?

Cred că zâmbetul din urmă, atunci când eşti sau nu mulţumi de ceea ce ai făcut, spune totul, dacă este modest sau doar un rânjet banal.