Archive for the ‘Libertate’ Category

Prieteni zburători

Vineri, 14 octombrie 2011

Porumbeii fac plajă toamna, ca să nu-și prăjească aripile. Mai ales cei albi, dacă vor să-și păstreze culoarea. Treceam într-o zi pe lângă prietenii pe care-i hrănesc cu biscuiți, cotoare de mere și pâine. Halal prieten să te hrănească în felul ăsta, dar văd că le place la nebunie. Se adună în câteva secunde. Orice teamă inițială dispare atunci când ciugulesc astfel de delicatese. Ai impresia că, pe moment, capătă încredere în tine. Nimic mai relaxant decât să le privești jocurile și mersul din lateral. Parcă ar fi niște compozitori în frac. Unde mai pui că le place să pozeze. Unul din ei s-a lăsat chiar filmat în timp ce bea apă. A renunțat după două înghițituri când a văzut că sunt amatoare în domeniu.

Cum să-ţi faci de cap şi de picioare

Joi, 15 mai 2008

Vreau să fac numai ce vreau eu nu este nu clişeu, este tendinţa unui om care caută să fie liber, să aibă toate posibilităţile la orizont şi-n palmă, să le fie prestidigitator.

Pedeapsa cu închisoarea îmi imagineaz că este dureroasă pentru faptul că eşti privat de tine. Îţi sunt anulate dorinţele, hotărârile, cuvintele, etc. Ce facem noi cu ele că suntem liberi?

Închisoarea nu trebuie neapărat să fie una la propriu. Se poate întâmpla ca omul să-şi pună singur diverse piedici, să trăiască anumite blocaje, să se închidă în propriul castel de fildeş, privind realitatea cu nonşalanţă.

Mă uitam acum câteva zile cum se tăvălea un câine prin iarbă şi cum alerga plin de voioşie când stăpânul i-a dat drumul din lesă, în obişnuita plimbare prin parc. O astfel de secvenţă de câteva clipe mi-a rămas în minte şi mi-am spus: pe noi ce ne împiedică să fim aşa? Nu să ne aruncăm pe jos prin parcuri, (fiind civilizaţi, mergem la picnic şi facem asta), ci să ne bucurăm din plin de tot ceea ce iubim.

Grijile nu dispar dacă le întorci pe toate părţile, fricile devin gigantice când sunt alimentate, totul se clatină când nu vedem bucuriile adevărate ale vieţii.Care sunt acestea? Dacă ştergem praful mai des, vom vedea că pot străluci zilnic.

Cum să împaci totuşi dorinţele tale cu momentele când nu ai încotro şi trebuie să te supui unei autorităţi (de orice gen) ? Mă gândesc doar ce s-ar întâmpla dacă nu aş mai avea niciodată acces la voia mea şi mă liniştesc.

Trebuie vs. Vreau

Vineri, 28 martie 2008

realitate-abstracta.jpg

Mereu mi-a fost mai drag cuvântul vreau decât cuvântul trebuie. Unul este exprimarea dorinţei şi celălalt al nevoii, al datoriei.

Trebuie pune capăt libertăţii: trebuie să plec, trebuie să închid, trebuie să încetez ce-mi place şi să mă apuc de ceea ce este serios. Trebuie nu suportă amânare.

Totuşi…. Vreau la mare! Vreau îngheţată! Vreau timp liber, vreau nebunie!

Când vreau, nu doresc pentru că este ceva primordial ci pentru că ceva din mine cere. Am fi probabil atât de iresponsabili dacă l-am lăsa numai pe vreau să decidă ce este de făcut! Totodată, dacă l-am lăsa numai pe trebuie să vorbească probabil că am deveni mult prea serioşi sărind peste minunile frumoase ale vieţii.

Lupta are loc între prezent şi viitor. Să mă consider fericită când i-am împăcat pe Trebuie şi pe Vreau? Un singur nu îi anulează pe amândoi dacă le stă în faţă!

Cărţi interzise şi vremuri apuse

Luni, 11 februarie 2008
100.jpg

Orice ţine de cenzură la un moment dat devine egal cu zero. Dr. Jivago, Doamna Bovary, Biblia, Coranul, Aventurile lui Huckleberry Finn, Ulise sunt câteva dintre cărţile care au fost puse sub semnul întrebării şi s-a preferat ţinerea lor la întuneric, fiind periclitată astfel libertatea de a citi.

Foloseşte la ceva cenzura? Unele adevăruri oricum ies la iveală, mai devreme sau mai târziu, care sunt motivele pentru care oamenii preferă să nu aprofundeze anumite domenii?

Titlurile de mai sus şi altele pot fi găsite în 100 de cărţi interzise, scrisă de Karolides Nicholas, Sova Dawn, Margaret Bald.

Ce vor părinţii de la noi?

Miercuri, 9 ianuarie 2008
painting_.jpg

Indiferent că îi înţelegi sau nu, îţi vor binele. Nu oricine poate fi părinte, dacă ne gândim la orfani sau la conflictele care au loc între generaţii. Ele au existat dintotdeauna şi nu se vor sfârşi vreodată. De ce se întâmplă asta?

Dacă ne gândim că fiecare om în parte îşi doreşte ceva de la viaţă, părinţii îşi doresc pentru copiii lor superlative, tot ce lor le-a lipsit, tot ce cred ei că înseamnă bine. De multe ori se întâmplă ca ceea ce proiectează ei să nu corespundă cu ceea ce doresc odraslele, concepţiile despre bine diferă!

Care este soluţia? Degeaba îl înţelegi pe cel de lângă tine dacă nu-l laşi să fie liber. Se spune că iubirea nu sufocă, ar trebui să fie valabil şi în cazul exceselor de afecţiune, nu? Totuşi, până nu guşti din ciorba fierbinte nu ai cum să cunoşti viaţa! Puţine sunt cazurile în care copiii urmează numai teoria, învaţă din greşelile altora şi sunt precauţi ducând o viaţă lipsită de furtuni. Prin însăşi natura lui, copilul trăieşte explorînd. Şi adultul, numai că el a trecut demult prin aceleaşi (?) experienţe. Nu poţi opri asta, ştiind că uneori poate duce la căderi, la eşecuri.

Termenul de părinte mă duce cu gândul prima oară la Tată. Nu părinţii ne dau viaţă? Aşadar, trebuie neapărat ca cel care-ţi este părinte să aibă acelaşi sânge? Sunt o grămadă de familii care înfiază copii şi le dau viaţa nelăsîndu-i să rătăcească.

În momentul în care nu mai asculţi de părinţi îţi asumi cea mai mare responsabilitate: eşti adultul care se bazează pe propriile decizii şi poţi greşi iar ei să nu mai fie aproape tocmai pentru că tu i-ai lăsat în urmă şi ai mers mai departe în viaţă fără ei.

Soluţia pe care o văd în rezolvarea conflictelor este înţelegerea. Atâta timp cât părinţii nu sunt atenţi la ceea ce-şi doreşte cu adevărat copilul iar copiii se consideră buricul pământului şi cred că totul li se cuvine, nu va exista armonie.

Ca-n orice relaţie, este nevoie de concesii, mai ales că „părinţii nu îi poţi alege” (în comparaţie cu un soţ/soţie, cu prietenii). Este din start o relaţie veşnică, oricare ar fi preferinţa ta! Putem să colaborăm, putem să-i înţelegem sau putem să-i ignorăm. Libertatea stă în alegere!

Dacă nu există seriozitate de ambele tabere nu există nici încredere. Copiii trebuie luaţi în serios, la fel ţi părinţii, pentru a putea vorbi de la egal la egal, fără a se pierde din respect.

Până la urmă ce vor de la noi? Să fim mai buni, să devenim oameni demni, să creştem frumos sau altceva?

Nevoia de spaţiu

Miercuri, 12 decembrie 2007

388841.jpg

Se pare că una din marile dorinţe ale oamenilor este libertatea. Ea se manifestă în cele mai ciudate feluri posibile dar este numitor comun pentru multe dintre deciziile noastre.

Ne-am fi dorit un job în care să fim liberi, să lucrăm pentru noi iar profitul să fie unul dublu: împlinire profesională şi materială. Ne dorim propriul birou cu vedere impresionantă sau dimpotrivă, libertatea de a ne mişca dintr-un loc în altul, atunci când simţim nevoia.

Cuplurile care nu simt nevoia să facă marele pas şi locuiesc împreună considerând că de fapt o hârtie le-ar strica echilibrul de ce anume se tem? Este o formă de a te implica şi totuşi de a fi liber să faci tot ce vrei?

Cred că aşa a apărut termenul de „open relationship” precum şi fenomenul. Deschis înseamnă toate posibilităţile, nelegat, liber să alegi tot ce vrei. Tocmai de aceea e greu să faci compromisuri (spre binele unui lucru) tocmai pentru că nu este în concordanţă cu felul nostru de a fi. (Mă mai gândesc şi la cei care se leagă de câte ceva sau cineva. Despre ei cred ca o să scriu altă dată!)

Burlacii se simt sufocaţi daca au pe cineva alături, sunt prea pretenţioşi (din această cauză nu găsesc pe cineva care să le ofere libertatea fiindu-le totuşi alături) sau iubesc prea mult propriul spaţiu? Există cumva şi varianta în care se asumă sieşi? Ca responsabilitate.

Oamenii care muncesc o viaţă întreagă pentru a avea o casă numai a lor, fără a fi constânşi de chirii sau colegi de apartament, ce caută de fapt? Un spaţiu, nu oarecare, unul în care să îşi manifeste libertatea şi intimitatea.

Cei care nu au datorii şi cei care nu se împrumută se feresc de responsabilităţi sau vor să fie cât mai puţin legaţi de ceva anume? Până la urmă ideea de spaţiu o putem extinde până la varianta în care tu, ca individ, vrei să-ţi aparţii cât mai mult şi totodată nimeni şi nimic să nu te controleze. Acesta este liberul arbitru!

De ce s-au inventat închisorile? Da, să nu mai fie liberi cei care fură libertatea sau bunurile altora, cei care vor prea mult pentru ei sau care abuzează la un moment dat de ceva; şi se aleg cu pedeapsa cea mai mare: privarea de ceea ce iubesc mai mult.

Cerşetorii, oamenii care locuiesc pe străzi şi care sunt duşi  într-un cămin pentru a se integra în societate, nu se simt bine acolo. De multe ori am auzit că atunci când li se oferă un acoperiş, o masă caldă şi atenţie, fug. Nu suportă disciplina, constrângerile, responsabilitatea de a merge drept.

Femeile de afaceri, care devin atât de stăpâne pe ele şi pot cumpăra orice-şi doresc de ce-şi doresc să fie independente? Poate pentru că mult timp au stat sub grija barbatului, au fost considerate slabe si vulnerabile. (un lucru este clar: un om mânat de ambiţii nu mai este slab, bineînţeles, când ele sunt constructive!)

Pentru libertate s-au purtat razboaie, s-au împărţit popoare şi religii, s-au comis sinucideri în masă şi multe alte acte mai mult sau mai puţin logice. Mare mea întrebare este:  Cine este liber cu adevărat?

Indiferent că suntem într-o relaţie sau suntem singuri, datori sau plini de confuzie, nevoia de spaţiu şi nevoia de a nu fi legaţi ne poartă spre deciziile pe care în cele din urmă le luăm. Exagerez dacă spun că această nevoie ne cheamă la ea?

Nu suntem obligaţi cu nimic pe lumea asta, putem alege orice din miile de variante care ne stau la dispoziţie. Şi totuşi… deciziile ne definesc, ne spun cine suntem cu adevărat, în ciuda cuvintelor noastre!