Archive for the ‘Învățare de minte’ Category

Fărâme

Luni, 12 decembrie 2011

O prietenie poată să fie veche de când lumea, veselă și frumoasă. Dacă în interiorul ei își face loc invidia, va începe să se deșire, ca firul de la dres. Rezultatul: doi oameni care nu mai știu ce au croșetat împreună și de ce. Că era fular, nu ținea de cald amândurora. Că erau mănuși, nu lăsau palmele la vedere. Cică palmele exprimă deschidere.

Graficul sfaturilor devine liniar din momentul în care conștientizezi că lumea nu are nevoie de revelațiile altora. Descoperirile mele pot fi compatibile cu descoperirile altei persoane dar, nu vor avea niciodată același efect. Nici nu vor acoperi aceleași nevoi sau goluri. Ce rost are să le expui?

Trebuia să…

Duminică, 20 noiembrie 2011

Atunci când lucrurile nu ies perfect, privești retrospectiv și încerci să-ți dai seama ce-ar fi trebuit să spui/faci în anumite situații. E un fel de joc de șah, derulat înapoi, ca-n videoclipul Return to Innocence.

Oare dacă ai fi făcut așa cum gândești acum, ar fi mers totul ca pe roți? Pentru unii e vorba de soartă: o forță inexplicabilă vrea să intervină acolo unde greșești. Pentru alții este un joc de popice: dărămă ghinioanele ca să rămână drumul senin.

Chiar și așa, avem senzația că ținem toate frâiele și telecomenzile vieții. Totul până-n momentul în care vreun buton se blochează și suntem nevoiți să improvizăm.

Ajută la ceva privitul retrospectiv? Doar n-ai cum să privești în viitor, poți doar să probezi ceva similar și acel trebuia să… poate că (nu) se va mai potrivi într-un alt puzzle. Depinde ce ai învățat până atunci.

p.s. Am auzit că prin țările nordice, când i se strică omului mașina, nici nu se sinchisește să vadă exact ce problemă are. Pune mâna pe telefon și așteaptă pe cineva de la reprezentanță. Românul, în schimb, e în stare să ajungă la service și cu o pereche de ștrampi pe post de curea. Nu contează că se târâie și forțează nota.

Zgâriatul mașinii – mai rău ca zgâriatul pe creier

Miercuri, 31 august 2011

Într-una din zilele cu soare și vânticel, ies cu bicicleta să zbor ca Pegas. Toate bune și frumoase, pedalez și mă strecor prin trafic. Avantajul pe două roți? Nu plătești asigurare, benzină, impozit. Îți tonifici mușchii, te miști din fața calculatorului.

Aștept la semafor și dau să mă strecor, ca de obicei. Aveam loc fix numai pentru mine, ca pe strada Sforii. În stânga două cucoane și în dreapta o mașină ultimul răcnet, neagră. Intru printre cele două puncte de reper și duduițele dau să urce într-o mașină. Mi-au îngustat calea. Ca să nu le accidentez, pun piciorul jos și cârma atinge în treacăt mașina din dreapta mea. Dau să merg mai departe, bine că nu s-a întâmplat nimic cu domnițele. Când colo, mă strigă proprietarul mașinii de lux. Îi făcusem o liniuță subțire cât un fir de păr. Exact sub geamul șoferului. Pff, asta-mi lipsea, în rest am de toate!

Scurt pe doi, mă angajez să-i dreg mașina în speranța că uită până se întoarce din vacanță. El zice că nu ar fi insistat dacă mașina nu era nouă. Nouă de acum doi ani dar intrată la suflet. Fie, treacă-meargă. Ne-am plimbat pe la diverse service-uri și oamenii cer o căruță de bani. Dar am găsit unul rezonabil. Bine că nu vor să i-o vopsească pe toată! Rău că nu i-am dat o adresă falsă. Morala: nu e bine să zici adevărul. Nici să speri că va uita pățania. Mâine merg să-mi plătesc zgârietura. Între timp, coarnele bicicletei s-au îmbogățit cu proteze de cauciuc.

Întrebarea mea, ca un om neatașat prea tare de tehnologie și tot ce înseamnă metale cu roți: cum ai fi procedat tu în locul tipului? Tipul fiind proprietarul unui coafor, deținătorul unui iPhone, posesor de lanț gros la gât și bronz de Hawaii. Să nu uităm mașina. Eu cred că aș fi trecut cu vederea. Dar nu sunt bărbat și nu las mașinăriile să-mi cucerească inima. Niciodată.