Archive for the ‘Interogaţii retorice’ Category

***

Joi, 23 februarie 2012

În fiecare zi afli ce înseamnă să îmbătrânești. Dar acesta nu este un proces de degradare, așa cum zice primul impuls. Să acumulezi ceea ce-ți lipsea, ceea ce a trebuit să cauți ca să ajungi în punctul actual, este o mostră de Viață.

Atâta timp cât în acest proces nu există liniște (în comparație cu tinerețea ce nu oferă garanții), nu va apărea niciun zâmbet pe buze. Cum altfel poți prețui tinerețea, dacă nu simțind-o pe propria piele? Invidia nu are ce căuta în această ecuație.

Oare există o lume în care pacea este singura modalitate de comunicare, ce se poate citi în ochii fiecărei ființe? Dacă spre asta ne îndreptăm cu fiecare an, nu ar trebui să fim împăcați cu tot și toate?

Urăsc certurile, oamenii care țipă și mândria. Toate stau la baza celei din urmă. Atâta timp cât oamenii se vor simți mici profesori ce vor să dea lecții gratuite și să primească aplauze, cercul nu se va rupe. Acesta este unul dintre motivele pentru care prefer să țin gândurile acolo unde se nasc. Dar uneori mai scapă.

Buclucașă

Sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Când te oferi voluntar într-o acțiune, trebuie să te aștepți ca oamenii să-ți ceară câte ceva. Acum câteva luni am făcut pe fotografa la o serbare. Nu e prima oară. Toată lumea mulțumită, s-a distrat. N-a mai trebuit să piardă timp cu aparatele foto.

De obicei le trimit pozele pe e-mail. Dar nu toată lumea are PC, implicit poștă electronică. Și ce te faci când acești oameni insistă să le aduci fotografiile? Pune-mi-le pe un dvd. Dar eu am netbook. Explică-i omului că nu poți! Zice că nu vrei. Ți le pun pe stick, vrei? Da, da. Apoi mergi la un studio și ți le scoate. Fericire mare. Asta era anul trecut.

Scoate pozele. Apoi aud critica modelului: de ce nu ai pus poza cu cutărică? Dar de ce nu ai făcut mai multe? Zi-i că a ieșit cu ochii închiși și strâmb. Iar nu te crede. Pune-mi-le pe stick. Ți le pun, dar problema e că te văd din an în Paște, în gândul meu.

Și uite așa le-am pus pe stick și am așteptat să văd dacă mă întreabă ceva. Data trecută abia mi l-a adus înapoi și nu îmi place să-i aduc aminte omului. Îl las ca pe el. Dacă trece prea mult timp, îi arunc așa, într-o doară: mai ții minte stick-ul ăla de 8 giga? Dar pozele? Acum umblu cu el în geantă și a uitat să mi-l ceară. Mai are rost să-i aduc aminte? Cred că nu le vrea așa tare.

Se pare că atunci când cineva se lasă fotografiat, devine captiv. Ești obligat să-i redai libertatea oferindu-i rezultatul. Nu contează dacă-i mofturos și uită să mulțumească.

p.s. După ce am scris articolul, aveam senzația că titlul e în turcă. Știți voi… fiștilik, kakaolu kremali (erau niște biscuiți) ș.a. Chestii citite pe diverse etichete. Mă uit în dex: turc. bokluk. Mă duc pe gugăl-traducătorul: rahat.

Forme de viață

Miercuri, 18 mai 2011

Musculițe verzi-abia-le-vezi, muște care bâzâie și dau buzna oriunde, țânțari cu vocea pițigăiată și foamea-n sânge, furnici neliniștite, molii frumos colorate, greieri cu genunchii ascuțiți. Stop. Până aici avem voie să folosim paleta pentru a-i trimite în neant (?!)

De la creaturile mai mari în sus, privim problema practic: le mâncăm. Pui de baltă, pui de ogradă (ăștia-s fericiți pentru că au mușchii antrenați spre deosebire de cei care trăiesc toată viața într-o cușcă). Stop din nou. Asta nu-i nicio crimă, e doar o modalitate de a lua viața unor animale care habar nu au ce-i cu ele. Morbidă postare dar e de vină o musculiță care se dădea cu capul de monitorul laptop-ului. Din nu știu ce motiv le dau mereu drumul afară tuturor dar acum am ucis-o cu remușcări de-o secundă.

Un fel de pleonasm

Miercuri, 6 octombrie 2010

Cică un om cu funcţie de conducere: nu ţine de puterile mele. Unde încape atâta modestie sau asta e treaba altcuiva? Ca să fii director trebuie să mai fi fost măcar o dată pe această poziţie sau să te fi propulsat cineva. Acel cineva trebuie să te placă, nu glumă. Altfel nu ai experienţă în domeniu şi cum poţi să ţii frâiele fără să mai fi pus vreodată mâna pe ele? Aaa, dar am mai văzut cazuri dintr-astea. Te mai ajută unul, altul… că doar de asta există grupuri.

+oo

Miercuri, 22 septembrie 2010

Din categoria scrie acum până nu uiţi ce vroiai să zici, am scrijelit undeva pe ultima pagină a unei agende: acţionezi sau priveşti la alţii cum acţionează. Lumea se mişcă datorită oamenilor care fac ceva. Pe axa infinit, săgeata se află numai la capătul cu plus ––> +oo Într-acolo mergem, indiferent unde ne-am afla în această secundă. Schimbările care se lipesc sau nu de noi au legătură cu această traiectorie. Dacă un om aleargă spre ţinta sa iar altul merge liniştit, nu înseamnă că într-o parte există o avalanşă de trăiri iar în cealaltă nu există concluzii.

These pretzels are making me thirsty!

Sărumâna

Joi, 29 iulie 2010

La început am avut sensul propriu al expresiei. Domnii şi domnişorii sărutau mâinile persoanelor de sex feminin. Vrând-nevrând.  Probabil că obiceiul a fost întrerupt de moda mănuşilor iar asta a însemnat pe de-o parte uşurare, pe de-alta, distanţare. Vorba a rămas totuşi în vocabularul nostru şi azi este folosită de cele mai multe ori ca formulă de salut sau ca mulţumire.

Am auzit recent un tânăr care s-a adresat cu sărumâna unui bătrân. Nu mi se pare neobişnuit să-i spui aşa unei femei, dar când vine de la un bărbat către alt bărbat, indiferent că cel care o adresează este junior, deja ridic din umeri. A mirare, bineînţeles. Nu era mai bun un hai noroc? Ori nu am mai auzit prea des, ori contează în ce parte a ţării te afli.

Oricum, am păţit-o şi eu. Amuzant a fost când am întins mâna în aer şi cel care mi-a adresat urarea nu pricepea ce fac. Nu vroiam neapărat să se ţină de cuvânt, doar probam cuvintele. E adevărat, unele dintre ele se tocesc.

Responsabilităţi de mâna a doua

Duminică, 18 iulie 2010

Care-i diferenţa între animalele sălbatice şi cele domestice? Păi, cele domestice sunt pe cont propriu, se descurcă d.p.d.v. economic. Chiar dacă legile naturii par mai aspre, chiar dacă peştele cel mare îl înghite pe cel mic. Nu te pui cu lanţurile trofice.

Ce facem cu animalele care depind de oameni, ce facem cu câinii-afiş de pe autostrăzi, cu pisicile pe care locuitorii de la bloc le hrănesc de la balcon atunci când îşi aduc aminte? Indiferent că-i vrem sau nu, trăiesc printre şi pe lângă noi.

Animalele de rasă, în comparaţie cu maidanezii, au parte de multe privilegii doar pentru că sunt de rasă: zgardă cu pietre preţioase, ieşiri la restaurant, coafor, etc. Ce mai, tratamente regale! Vorba lui Seinfeld: dacă un marţian ar privi pe Pământ şi ar vedea cum oamenii adună în pungi de plastic excrementele animalelor pe care le plimbă prin parc, ce-ar spune? Cu siguranţă animalul ăsta deţine supramaţia pe aceste meleaguri!

Sunt convinsă că orice animal ce-ar beneficia de un tratament special poate să arate bine şi să fie isteţ. Cu un şampon bun, o mâncare potrivită şi câteva zile de tratament similar, un maidanez (before and) after ar deruta orice cunoscător în domeniu. Şi dacă nu, omul tot ar întreba, la prima vedere: e de rasă sau e fake?

De ce în ţările dezvoltate există adăposturi pentru animale şi oamenii sunt mai responsabili? Poate pentru că se pricep şi-n alte domenii mai bine. Dar nu vreau să pomenesc de străzi proaste, impozite colosale şi alte incapacităţi temporare (?) de ducere-până-la-bun-sfârşit a proiectelor umanitare.