Archive for the ‘Interese’ Category

Laude fără lipici

Joi, 25 august 2011

Cred că nu degeaba procesul prin care un om îl laudă gratis (fără motiv) pe altul se numește periaj. Sau periat? În fine, trebuie că înseamnă amândouă același lucru numai că e posibil ca primul să se adreseze blănurilor/animalelor și celălalt hainelor fără păr.

Îi spui omului câteva vorbe dulci, eventual ceva ce vrea să audă neapărat și… pac, i-ai pus niște scame pe haină. Nu e ca-n sensul propriu, unde procesul are rolul curățării de inutilități. Și scamele, fiind ușoare, nu se simt dar au efect.

Oricât aș încerca, nu-mi iese. Mai sunt situații în viață de care trebuie să profiți și tare bine mi-ar prinde, dar nu pot. Nu vrea scama să iasă. Tot am senzația că decât să zic ceva forțat, mai bine tac. Culmea e că-i văd pe alții și mă distrez când posesorul de scame nu-și dă seama. Sau poate și-o dă și-i pare bine. Poate pe câte unii periatul îi face să se simtă importanți, mai știi? Ceva-n genul: bine, mi-ai intrat în grații, fie!

Te place. Profiţi?

Miercuri, 17 decembrie 2008

O genă mică şi lacomă este vinovată pentru entuziasmul cu care ia toată mâna după ce i se oferă un deget.  Nu o face pentru a da noroc ci pentru a avea trei mâini.

Din momentul în care afli că cineva te simpatizează, te simţi privilegiat. Nu contează cine este acea persoană, din partea ei ştii sigur că vei avea mai mult de câştigat decât de pierdut!

Îi ceri ajutor şi ştii că nu poate să te refuze. Îi eşti prea drag ca să-ţi ignore suferinţele. Îţi spune, în treacăt, că-şi doreşte luna de pe cer şi-ţi aminteşti instant că-l cunoşti pe David Copperfield. Sau mai degrabă pe David Blaine că e la modă. Totuşi, până unde mergi cu întinsul corzii?

În Dekalog-ul lui Kieślowski, în partea a şasea, o femeie este urmărită şi venerată de un adolescent. El ajunge să-i aducă în faţa uşii ceea ce până atunci primea abia după ce stătea la cozi ca înainte de ’89. Femeia mai că devine un fel de caracatiţă, incapabilă să-i gestioneze pasiunea după ce posesorul acesteia dispare. Din vânat se transformă-n vânător. Cu alte cuvinte, urciorul merge la râu până când are cu cine.

Poţi să profiţi sau să te bucuri de generozitatea unui om indiferent că este coleg, iubit, părinte, etc. Dilema e alta: când primeşti ceva, trebuie să dai înapoi (nu contează cui atâta timp cât o faci) sau echilibrul se restabileşte cu un simplu mulţumesc?

Teoretic nimeni nu este obligat să facă ceva împotriva propriei firi dar aşteptările se nasc pe gratis. Sau nu.

Anul trecut, pe vremea asta, scriam despre obsesiile care ne ţin legaţi dar şi despre alte nebunii care necesită corecturi masive.

Egoismul. Extensii interioare

Luni, 8 septembrie 2008

Interesul este un cerc în mijlocul căruia mă aflu, deplasîndu-l de fiecare dată spre direcţia în care busola simte magnetul. Şi cercul se transformă în sferă, pe măsură ce acoperă mai multe puncte. Mai departe se poate întâmpla orice: te întorci la primul nivel, te transformi în linie sau pur şi simplu dispare orice fel de graniţă.

Aşa-mi imaginez fenomenul extensiei, cel puţin într-o variantă 3D. Lăsînd la o parte joaca, startul se dă de la Eu. Oricât de altruist ar fi un om, instinctul de conservare dar şi cel de supravieţuire, cer obligatoriu ca această calitate paradoxală să stea în picioare.

Nicolae Iorga spunea că egoistul se priveşte ca ultim scop al creaţiunii: s-ar aştepta ca în clipa morţii sale să fie sfârşitul lumii.

Ca să împarţi dintr-un întreg, nu trebuie să ai siguranţa că rezervele pentru zile negre sunt pline ochi. Cu toate acestea, egoistul strânge în permanenţă ceva, adună ca şi cum ar sărăci într-o bună zi, fără motiv. Dar nu acesta este sfârşitul.

Sub orice formă a sa, egoismul este privit ca un minus la moralitate. O spune DEX: preocupare exagerată faţă de propria persoană şi de interesele personale, în dauna intereselor şi drepturilor celorlalţi.

Bineînţeles, face excepţie autocritica. În  astfel de momente, oricine are o scuză indulgentă pentru propriile gesturi, alegeri, hotărâri, etc. lipsite de mărinimie. Ba chiar, unii părinţi îşi învaţă progeniturile că e mai bine să ţină pentru sine comorile, decât să aibă puseuri de bun samaritean.

Orice om se naşte cu o doză de egoism dar ce-l determină să dezvolte această trăsătură? Că este de vină frica, lipsa nesfârşită sau pur şi simplu un obicei de siguranţă, este una dintre tendinţele acute care domină societatea.

 

Nu e nici capăt de ţară şi nici grijă

Joi, 3 aprilie 2008

 

grija-mea-esti-tu.jpg

 

Dacă există ceva dăunător stării de bine, prima ar fi grija. Nu degeaba se spune că trebuie să te relaxezi ca să poţi obţine ceva, să îţi faci ordine în gânduri şi să priveşti totul cu calm.

Că e mică sau mare scofală, o problemă trebuie să fie personală. Dacă mergi la examen şi nu ai emoţii iar altul se îngrijorează degeaba, cine va avea mai mult de câştigat? Dacă te agiţi pe peronul gării în loc să aştepţi liniştit acelaşi tren care ajunge la fix, nu o să schimbi cu nimic situaţia. Nici dacă mergi seara la culcare şi te uiţi  ore-n şir pe tavan nu vei rezolva nimic până nu afli de unde să porneşti şi ce ai de făcut.

De ce o grijă trebuie să fie serioasă şi alta nu merită atenţie? Mă interesează aspectul pentru că de multe ori aud şi văd atitudini diferite faţă de aceleaşi probleme: stai liniştit, se rezolvă de la sine sau nu merită să-ţi baţi capul, nu astea sunt griji ci altele!

Grijile ţin de căutările fiecărui om, altfel zis, de priorităţi. Se pare că o viaţă întreagă muncim ca să trăim liniştiţi la urmă, cum spunea N.Iorga. Numai în final se poate?

În dragoste principala grijă este persoana celuilalt, când el nu există, grijă devine lipsa lui. Fireşte, pentru cel care doreşte să găsească, pentru că am întâlnit şi cazuri în care locul era ocupat de carieră, de sine sau de alte gânduri.

p.s. E bine să avem grijă de ceea ce luăm cu noi din viaţă. (Paulo Coelho)

Cele mai căutate sunt interesele

Miercuri, 26 martie 2008

green.jpg

Îmi place să cred că ceea ce căutăm ne defineşte pe jumătate. Probabil că cealaltă jumătate este ceea ce avem nevoie cu adevărat şi nu ne dăm seama.

Să fie manelele, filmuleţele şi ultimele telefoane apărute principalele interese ale oamenilor? Nu. Atunci cum se explică fenomenele care iau amploare în jurul lor?

Televiziunile oferă emisiuni cu dezbateri aprinse şi cu fantome în direct. Sunt singurele subiecte care pot smulge puncte de rating din faţa concurenţei?

Posturile de radio sunt pline de grupuri de câte doi oameni (obligatoriu joviali, treziţi înainte de 6 dimineaţa cu chef de glume) care vorbesc pentru a acoperi liniştea de prin birouri sau maşini.

Ziarele sunt pline de poze şi bârfe, titluri modificate genetic tocmai pentru a vinde. Sunt curioasă dacă altfel nu ar prezenta interes.

Blogurile? Pe de-o parte atacă subiecte fierbinţi sau sunt doar titluri menite să atragă la un fals borcan cu miere (cum spunea cineva recent) ori tratează ce-i frământă şi au un grup de cititori.

Accesînd un motor de căutare mai mult de jumătate din link-uri sunt bloguri. Ce credibilitate au acele informaţii? Cât profesionalism conţin? Rămâne să aleagă fiecare.

Ce ne interesează cu adevărat şi unde ne pierdem pe drum printre detalii?

Îmi vine greu să cred că ceea ce consumăm ne pune o etichetă pentru că în mod paradoxal, de multe ori consumăm ceea ce este la-ndemână şi nu ceea ce ne dorim cu adevărat. Avem atât de mulţi înlocuitori pentru nevoile reale încât ajungem să-i confundăm cu orginalul.

Bineînţeles, există şi acele cazuri fericite unde alegerea este exact exponentul gustului şi al personalităţii dar sunt cadre de vis, mai mult sau mai puţin tangibile.

Se simte nevoia calităţii şi nu a superficialului dar poate că numai eu păţesc asta… Mai bine merg să cumpăr un kilogram de roşii cu gust de salată, poate ele vor avea gust de roşii.

I’ve got my interests under your skin

Miercuri, 20 februarie 2008

motivation.jpg

Te întâlneşti cu el pretutindeni, obţine promovări pentru că a ştiut să intre pe sub pielea şefului, este acel Gârneaţă pe care noi nu-l mai luăm în serios dar ne deranjează când joacă teatru. De fapt, cu toţii urmărim câte ceva numai că mijloacele prin care alegem să obţinem ceea ce dorim sunt mai mult sau mai puţin evidente sau verticale.

Mă deranjează atunci când cineva este exagerat de politicos tocmai pentru că a aflat că ar avea ceva de câştigat prin asta. De câte ori ai avut senzaţia că cineva urmăreşte să obţină ceva de la tine?

Când primesc un telefon de la un coleg cu care nu am mai vorbit de mulţi ani şi la finalul discuţiei văd că vrea să-mi vândă o asigurare de viaţă, când mă caută o amică pe care o văd rar să-mi propună o afacere, am toate motivele să devin suspicioasă.

Când cineva oferă un morman de gratuităţi şi nu vrea nimic în schimb deja mă-ntreb ce doreşte. Este imposibil să nu simţi când cineva vrea să se facă mai mult decât plăcut.

Alegerea este a noastră: îi lăsăm sau nu să joace teatru, le oferim sau nu ceea ce urmăresc, tocmai pentru că fiecare la rândul lui urmăreşte altceva.