Archive for the ‘Încredere’ Category

Perpetuum suspectibile

Luni, 16 iunie 2008

A fi suspect în legătură cu ceva sau cineva este un drept. Nimeni nu te poate opri să crezi B când el crede A dar situaţiile acestea ar trebui să aibă o limită, altfel se pierde echilibrul.

Este firesc să pui totul sub semnul întrebării dar în momentul în care cântăreşti furnica, ţânţarul şi armăsarul pe acelaşi taler, nu vei obţine răspunsuri ci te vei cufunda mai rău în ceaţă. Întrebările nasc alte întrebări iar incertitudinea crează iritare şi conflicte.

De fapt, căutarea este simplă: vrem adevărul iar atunci când nu-l obţinem suntem nevoiţi să-l inventăm pentru a depăşi anumite situaţii şi pentru a pica de acord cu sinele. Nimănui nu-i convine să descopere peste luni sau ani că s-a înşelat în privinţa anumitor teorii sau oameni.

Ce se întâmplă în momentul în care suspectezi pe toată lumea? Culmea acestei tendinţe poate să ajungă şi expresia: nu mai am încredere nici în mine, apoi în restul… aşa cum am mai auzit pe unii oameni spunînd.

Până unde trebuie să mergi cu neîncrederea şi de ce ar trebui la un moment dat să te opreşti? Conflictele dintre oameni au loc de multe ori din aceste cauze. Când cineva îţi povesteşte o întâmplare şi tu-i spui: tu ştii mai bine cum stau lucrurile, e ca şi cum te faci că nu ai auzit ce-ţi spune şi te îndoieşti pe loc de autenticitatea spuselor lui.

Ca să poţi crede în ceva sau cineva este nevoie de timp. Dacă te iei după aparenţe sau numai după ipoteze, poţi alerga după concluzii mult timp şi să omiţi ceea ce uneori este evident: adevărul e chiar în faţa ta.

Dacă ai pus vreodată un câine sau o pisică în faţa oglinzii vei vedea că se uită în spatele ei, vrea să vadă cine se află în ea şi de unde vine. Cam aşa păţesc unii oameni care nu acceptă ceea ce li se oferă şi despică firul până nu mai ştiu de ce au ajuns acolo.

Cele mai dese ajung cazurile de suspiciune între îndrăgostiţi. Orbit de gelozie sau posesivitate, omul nu mai crede ceea ce i se spune pentru că vrea să aibă dreptate în îndoiala lui. Când fiecare milimetru de cuvânt sau faptă este pus la microscop, tinzi să ratezi frumuseţea întregului.

Poveştile sunt frumoase când urmărim firul lor şi nu detaliile, ca-n filmele poliţiste. Dacă Făt Frumos avea şosete cu dunguliţe şi Ileana Cosânzeana multă mătreaţă, nu interesează pe nimeni.

Ceea ce încerc să spun este faptul că relaţiile se pot deteriora încă din start când în loc să oferi încredere unui om, pierzi şi puţinul care se născuse. A da cuiva credit nu înseamnă că nu-l mai ai. Când interacţionăm ca la competiţii, când umblăm după câştiguri egoiste (propria siguranţă), nu putem oferi ceva, cu atât mai puţin încredere.

Când nu eşti capabil să rişti în numele unui început, nu vei construi niciodată ceva solid ci la primul foc de paie, va arde totul încă din temelii. Dacă terenul mai poate fi roditor, nu ţine decât de cei implicaţi în poveste şi de disponibilitatea celuilalt de a renunţa la suflatul în iaurt.

Dincolo de temeri se află următorul pas, dacă nu este făcut înainte, pentru ce te-ai mai agitat?

 

 

Despre credinţă şi îndoială, pentru cei care nu mai cred în oameni

Marți, 5 februarie 2008

Oricine nu se încadrează în planul şi viziunea ta despre viaţă nu-ţi câştigă încrederea. Din ce în ce mai mulţi oameni nu mai au încredere în cei din jur, sfârşind în cele din urmă să creadă doar în sine ca unică soluţie ce te pune la adăpost.

De unde ştiu că eu gândesc corect şi am cea mai clară viziune despre viaţă? Nu am această certitudine însă toţi care acţionează şi se manifestă altfel nu sunt de încredere. Spuneam recent că mereu am vrut să ştiu, de ce oamenilor le plac alţi oameni care le seamănă?

Negarea a orice credinţă în om exact asta face, îl desfiinţează, nu-i mai acordă şansa de a se manifesta, de a fi liber. Cel ce decide să devină inspiraţie creatoare pentru cineva trebuie să fie pregătit că într-o bună zi i se va arăta spatele. Aşadar, degeaba oferi ajutor cuiva dacă nu-l primeşte sau nu crede îl el.

Nu este cu putinţă credinţa în cineva dacă nu este mai întâi credinţa în propria persoană. Ce este credinţa în sine? Credinţa că ne vor ajunge propriile puteri pentru a schimba circumstanţele şi oamenii de care ne lovim?

Credinţa în sine este credinţa că în fiecare dintre noi există o dinamică neînvinsă a vieţii iar singurele care pot să împiedice această dinamică să se realizele sunt frica, nehotărârea, nicidecum circumstanţele nefaste.

Credinţa nu se referă numai la Dumnezeu, aşa cum au impresia mulţi oameni. De exemplu, fără credinţă, savantul nu ar găsi nimic de cercetat. El urmăreşte ca realitatea să-şi găsească o expresie tot mai profundă, adevărată, exactă. Totuşi, adevărurile sunt diverse.

Trebuie să avem onestitatea şi cutezanţa de a pune mereu totul sub semnul întrebării, toate punctele noastre de vedere, tot ceea ce am descoperit în viaţă, în numele căutării a ceea ce există cu adevărat şi nu al aflării liniştii şi certitudinii.

Nu putem creşte mai sus de limitele zilei de azi dacă ne este teamă să-i suspectăm conţinutul. Toate au un sens în devenirea umană.

Orice om necunoscut trezeşte în noi întrebări: ce este în el superficial, izbitor şi ce este în el nevăzut, de domeniul credinţei? De ce suspectăm necunoscuţii, dece nu putem avea încredere în ei?

Lumea în care trăim ni se înfăţişează în formă interogativă, oricât am dori să găsim numai afirmaţii! A avea încredere sau nu într-un om presupune experienţă (cunoaşterea altora şi comparţiile) dar şi credinţă, atunci când pur şi simplu simţi că poţi crede în cineva! Unde se termină experienţa şi începe credinţa? Totuşi, uneori experienţa unora devine şi experienţa altora. În puterea noastră stă să primim sau să refuzăm.

Cum se poate nimici omul? Cumva refuzînd mereu?

Putem oferi doar ceea ce deţinem iar dacă nu avem o atitudine demnă faţă de noi înşine nu putem avea nici faţă de alţii. O condiţie absolută a dragostei este deschiderea. La modul ideal ea trebuie să fie reciprocă dar acest lucru nu se poate face decât avînd încredere în celălalt.

Refuzul de a cerceta întreaga realitate este necredinţa sau neîncrederea, este la fel de neştiinţific ca şi atunci când negăm existenţa muzicii în lipsa auzului.

Omul se teme de îndoială doar atunci cînd i se pare că, dacă se clatină viziunea sa despre lume, atunci se clatină şi întreaga realitate, se clatină totul şi el nu mai are pe ce-şi sprijini piciorul.

De aici apare suferinţa, Jean Danielou spunea despre ea că este singurul punct de întâlnire dintre rău şi nevinovăţie.

Cauzalitatea din care lucrurile se întâmplă într-un anumit sens nu se află în trecut ci în viitor!

Am încercat să fac un rezumat al unei cărţi ce mi-a plăcut foarte mult, Despre credinţă şi îndoială, scrisă de Antonie Bloom.

Chiar aşa, corupţia a monopolizat toate domeniile?

Joi, 10 ianuarie 2008

adevarul-si-minciuna.jpg

Vorbeam cu un coleg despre felul în care sunt păcăliţi şi manipulaţi oamenii. Adevărul este ascuns din ce în ce mai mult, ce-o fi cu lupta asta, ce vor să câştige cei care lucrează asiduu la îngroparea lui?

Dacă nici ziarele nu mai au credibilitate, unde verba volent, scripta manent, televiziunile aleargă după rating, posturile de radio la fel, statul la coadă depinde de cotizaţii, joburile bune de cercurile închegate deja, ce să mai crezi?

A rămas blogul dar şi el aleargă după rating (şi după monopol în concepţii şi teorii), după bani făcuţi cu muncă puţină şi cu prestidigitaţie scrisă, cu reclame sufocante pe care le vedem peste tot. Uite de asta nu o să vreau niciodată să fac bani din asta! Dacă mă gândesc mai bine, rare sunt cazurile în care câştigurile suplimentare (cele în afara serviciului) aduc bani curaţi. În mare parte ele se bazează pe spălarea concepţiilor pe care le are omul, cu venirea altora noi prin care el să cumpere sau să creadă altceva! Altfel spus, să devină al tău!

Cum să nu-şi piardă oamenii încrederea unii în alţii în astfel de condiţii? Din moment ce totul stă nu sub un semn de întrebare ci chiar sub mai multe iar tendinţa majoră este anihilarea lui.

Tind să cred că nu stă totul în „talentul de răspândac” aşa cum zicea colegul care m-a inspirat să dezvolt acest subiect! Contează doar cu ce alegem să ne hrănim: cu iluzii, cu fals, cu minciuni sau cu adevăr! Şi cum adevărul nu este valid decât atunci când este gratuit, ce rost mai are să ne batem capul dacă nu avem profit?

Hai că nu e necuratu’ aşa de negru, doar ne avem unii pe alţii, nu?

Mai avem încredere în oameni?

Marți, 11 decembrie 2007

 

Te-ai gândit vreodată ce anume te face să crezi într-un anumit om iar pe altul să-l simţi de la început, să-l ignori?  Ne asumăm un risc atunci când dăruim încrederea noastră cuiva. Da, sunt şanse să dai totul şi să primeşti ceva din alte domenii. De parcă ar fi primul risc! Şi totuşi, de ce tot mai mulţi oameni au din ce în ce mai puţină încredere în cei din jurul lor?

Atunci când cineva stă în faţa ta cu anumite intenţii ele se simt. Orice intenţii, chiar şi fără ele, simţim oamenii din jur, unii ne plac iar alţii pur şi simplu nu ne inspiră mare lucru.

Nu ştiu cum dar simţim binele, falsul, invidia, sinceritatea, materialismul atunci când ele ne înconjoară. Din această cauză suntem înarmaţi cu suspiciune atunci când cunoaştem un om. Nu-i acordăm şansa ca el să crească în ochii noştri prin binele pe care sigur îl are în el dar şi-l ascunde pentru că altfel ar deveni vulnerabil. Cum să devii vulnerabil când sădeşti bine?

De fapt, mai pe româneşte, lumea-i consideră naivi sau fraieri pe cei care cred cu tărie în bine şi frumos. Şi e atât de simplu să nu crezi! Nu ai nevoie de nimic pentru asta, doar să fii contra sau să nu accepţi.

De ce toţi spun: ” Nu mai am încredere în nimeni!” ? Neavînd încredere ne izolăm, ne bazăm doar pe noi (uneori nici măcar aşa) sau trăim superficial, urmăm un sens unic. Există oare dezamăgiri atât de mari încât şansa nu mai merită  lumina zilei? Ce ne împiedică să credem unii în alţii? Nu am văzut nicăieri să sărăceşti dăruind. Asta bineînţeles dacă o faci cu toată inima!