Archive for the ‘I m p r e v i z i b i l’ Category

Experimentezi?

Marți, 27 ianuarie 2009

Nou ar trebui să fie orice pas înainte. Nou ca necunoscut. Paşii ne duc însă şi pe cărări bătătorite, asfaltate sau cu gropi. Cândva au fost şi ele neexplorate. Cândva a trecut pe acolo iniţiativa.

Privesc în jur şi văd oameni mult prea ataşaţi de cele vechi: de amintiri, de persoane, de stări, de obiecte, etc. Ce au în comun detaliile de au devenit atât de speciale? Au apărut la început şi au căpătat primele semnificaţii. La polul opus stau cei care aruncă mereu trecutul, aleargă cu gâtul înainte spre altceva.

Multe dintre noutăţi se întâmplă într-un anumit context şi de prea puţine ori sunt alese intenţionat. Într-un fel, eşti împins de curiozitate sau chiar de dorinţa de a evolua.

Cu aceeaşi tendinţă, orice pui se va îndepărta de casă pe măsură ce va creşte. Mai întâi va explora împrejurimile, apoi orizontul şi în final se va stabili undeva. Poate şi-n aducerile aminte, reuşite sau nu, ale fericirii.

Când experimentezi, orizontul încă mai este o posibilitate infinită. Ce trebuie să se întâmple ca să te opreşti  definitiv sau măcar să faci o pauză? Distanţele oricum sunt altele de fiecare dată pentru că nu pot fi parcurse milimetric de o altă persoană. Nici empatic.

Oamenii care ascultă un singur gen de muzică, cei cărora le iese mereu semnătura la fel, cei ce reuşesc să gătească un tip de mâncare obţinînd cu satisfacţie acelaşi gust, cei care caută compania unui singur anturaj, etc. au găsit cumva liniştea sau doar au deschis parasolarul pentru o vreme? Viitorul trebuie că e făcut din sclipici. Atât de mult încât nu-l poţi privi limpede.

Mi-a rămas în minte o secvenţă dintr-un film văzut mai demult. Doi fraţi se întreceau, o dată la câteva luni, într-un ocean. Cel care înota mai repede şi nu se oprea, câştiga. Era un fel de probă a rezistenţei. De fiecare dată se întâmpla să câştige cel mare. Într-o zi însă nu a mai fost în formă şi a rămas în urmă. Pierduse. Cel mic a înotat cu gândul că nu se va mai întoarce la ţărm. Şi-a dat toate puterile, s-a avântat în larg, fără să se mai gândească la mal cum făcea înainte.

Poţi să te arunci ca-n ocean sau în piscină. Poţi să înveţi să înoţi pe parcurs sau să iei o barcă.  Poţi să experimentezi indiferent de domeniu însă nu vei deveni apă/râu până nu i te vei supune. Dar cine-şi doreşte asta? Evoluţia ne-a arătat că putem ieşi uneori chiar uscaţi din toată povestea. Ce-i drept, cu neopren.

Am venit să văd vânzătorul!

Sâmbătă, 23 februarie 2008

not-for-sale.jpg

Ce-ar fi să intri în magazinul unde lucrează băiatul acela simpatic, să te uiţi pe acolo fără să te intereseze ce comercializează şi în cele din urmă când el te întreabă nevinovat şi cu zâmbetul pe buze:

– Vă pot ajuta cu ceva?

– Nu ştiu… am venit să văd vânzătorul!

Ţi s-a întâmplat vreodată să ai asemenea simpatii? Fata de la raionul de încălţăminte, băiatul care face abonamente cu minute incluse ziua şi convorbiri noaptea, etc.

Dincolo de provocări

Marți, 15 ianuarie 2008
chess.jpg

A provoca înseamnă a stârni, a aduce pe cineva în situaţia în care trebuie să răspundă, să reacţioneze cumva, oricum: mai mult sau mai puţin delicat.

Trebuie să recunoaştem, nu e uşor să te abţii atunci când situaţia o cere, când vrei să te fereşti de situaţiile crâncene pentru că uneori ştii bine, dacă tăceai, filozof rămâneai!

Din ce am observat până acum cea mai la-ndemână provocare este cea verbală. De câte ori ai fost nevoit să opreşti pe cineva dintr-o dispută de acest gen sau să te stăpâneşti chiar tu atunci când ceva te-a aprins? Cuvintele sunt primele instrumente cu care cineva poate reacţiona, mai ales dacă ele sunt însoţite de stări de mânie, nesiguranţă, ironie, sarcasm etc.

Se ştie că în alte vremuri se ajungea la duel după cele mai nevinovate dispute verbale. Ce apărau de fapt oamenii? Orgoliul rănit sau era pur şi simplu dorinţa de a fi demni până la capăt?

Astăzi ne provoacă atât de multe, de la dorinţa de a ajunge pe vârful unui munte, încălcarea regulilor unui joc până la a ne arunca în gol când sărim cu paraşuta, de a îmblânzi animale sălbatice (vezi Steve Irwin), a fi nudişti, sau a ne întrece la raliuri. Uneori toate duc până la certuri, prejudecăţi, divergenţe de gusturi.

Cine ne provoacă de fapt: viaţa, noul, pericolul, necunoscutul sau sfârşitul? (în The Seventh Seal, omul provoacă Moartea la o partidă de şah pentru a o păcăli)

Avem nevoie de imprevizibil!

Duminică, 16 decembrie 2007

heart.jpg

Îţi faci planuri, te aştepţi ca totul să decurgă conform aşteptărilor  şi niciodată nu se întâmplă exact aşa cum credeai. Sunt doua situaţii: ori este mai bine, ori eşti dezamăgit. Un lucru este clar: mereu intervine ceva!

Unii oameni sunt foarte deranjaţi atunci când ceva le tulbură apele. Pentru cei obişnuiţi să trăiască după algoritmi, evident că orice schimbare presupune nervi, stres, muncă în plus. Cui îi place să se chinuie? Ei bine, dacă nevoia de schimbare ar fi puţin mai mare poate că deranjul creat de aceasta ar fi mai mic.

Pe cealaltă parte, mulţi iubesc haosul. Ba chiar spun că în el există o anumită ordine, numai de ei ştiută. E ca şi cum te-ai pune cu geniul, cine nu te înţelege înseamnă că nu îl interesează sau nu-i pasă suficient de mult pentru a se întâmpla minunea. Setea de imprevizibil o au cei care urăsc să stea locului. Greşesc afirmînd asta?

A te adapta din mers este o calitate din ce în ce mai des cautată. Unde? La companiile care fac angajări, într-o relaţie, la serviciu, oriunde. Dacă nu putem ţine pasul cu ceea ce se petrece este clar că rămânem în urmă sau suntem depăşiţi cu viteză de fapte.

Pentru a nu rămâne mască sau nepregătiţi, e nevoie de o anumită doză de imprevizibil, cu care să ne hrănim iar sursele sunt multiple. Nu merg la limitele lui pentru că tot ce este în exces cred că dăunează! Încerc de ceva timp să dărâm această afirmaţie şi nu reuşesc! Să fie până la urmă imprevizibilul, noul, un energizant?

Avem nevoie de stropii de ploaie, de fulgii de nea, să ne cadă nasturele sau să se strice fermoarul  de la pantaloni când pleci acasă de la serviciu, să se instaleze o vrabie în hota de la bucătărie exact la 8 dimineaţa, când ai alte priorităţi, să apară cineva la uşă mai devreme decât aşteptai şi multe altele. Ne animă, ne fac să ne bată inima mai tare, ne fac oameni, ne testează capacitatea de a ne adapta, de a improviza frumos şi constructiv!