Archive for the ‘Greşeli’ Category

Abuzul de sine

Joi, 12 februarie 2009

Când un  zâmbăreţ pe care-l ştiu mereu binedispus îmi oferă un sfat, îl privesc cu seriozitate. Ceva i s-a-ntâmplat şi până acum a avut grijă să nu văd, să nu se afle. E imposibil să stai numai pe roze, oricât ai fi de optimist!

Există oameni care construiesc faţade: pastelate, imense, dungate şi oricum altfel numai transparente  nu. Vor să lase impresia că totul e ok, că nimeni şi nimic nu-i afectează, ca şi cum ar fi imuni în faţa oricărui uragan.

Nu mă deranjează să fiu înconjurată de astfel de persoane. Buna dispoziţie este molipsitoare  şi niciodată inutilă. De cele mai multe ori. Totul e să nu fii alergic la superficial iar eu cred că sunt, sau cel puţin am tendinţa.

Cineva mi-a spus să am grijă, să nu abuzez de mine. De ce aş face asta şi mai ales cum? De ce a abuzat de sine? Greu de  găsit un răspuns chiar acum. Ţinînd cont că din această cauză are probleme, a ales în continuare să le ascundă şi  să  ofere doar semnale de alarmă. Subtile şi concentrate.

Într-un fel, slăbiciunile, cu cât sunt privite de mai mulţi ochi, se multiplică. Fiecare atenţionare venită din partea unui păţit ar trebui să valoreze mai mult decât vorba lui.

Istoria trebuie că este o narcisistă: se repetă în faţa oglinzii, mereu cu zâmbetul pe buze.  Cândva o să îmbătrânească dar nu-i pasă! Greşelile ei se vor comite în continuare ca şi cum ar fi în premieră până când imaginaţia omului se va epuiza. Dar până acolo e cale lungă.

 

Vânătorul de greşeli

Miercuri, 26 noiembrie 2008

mistakes_by_porcelainlaughter

Ochiul lui caută imperfecţiunea. De orice natură. Nu se poate bucura decât atunci când o descoperă în alţii şi o ignoră în sine. Dar nu este suficient doar să o arate cu degetul. El transformă mărimile XXL în S, chiar şi atunci când adevărul este dezbrăcat de învinuiri. Nu vrea să repare, să şteargă sau să evite ci doar să scoată-n evidenţă.

Îi place să vorbească despre cei care cad, despre cei care merg drept când fac echilibristică şi pentru a afla noutăţile, stă la pândă. Ascultă, priveşte, inspectează, analizează. Nu se ştie când o bătaie de aripi poate să devină zbor şi dacă nu monitorizează astfel de evenimente, nu le va putea opri din faşă. Vrea să deţină controlul!

Aparent fericit, nu este în stare să aprecieze eforturile sau intenţiile celor din jur, mai ales când ele sunt curate. Este suspicios cu câţiva paşi înapoi dar se înfurie când este contrazis.

Dorinţa de a fi mai bun ca celălalt, pe un câmp deschis şi cu inamici iluzorii, poate orbi încrederea în oameni. A căuta numai greşelile pentru a face demonstraţii gratuite şi a te umfla în pene din acest motiv, este un act de falsă bravură.

Numai ce am pomenit despre abilităţile unuia dintre vânători. Sper că asta nu m-a transformat în unul. În viziunea mea, greşelile altuia sunt doar modalităţi diferite de a trata lumea înconjurătoare.

 

Reproşul pe toate părţile

Vineri, 26 septembrie 2008

Înainte de a face observaţii trebuie să fii sigur că eşti impecabil în faţa lor iar bumerangul nu te mai recunoaşte. Ca să te mulţumescă altcineva trebuie să fii în primul rând mulţumit de tine. Da, clişeu şi adevăr.

De asemenea, există şi varianta în care se întâmplă invers: numai tu deţii cifrul magic, drept pentru care, orice ar face sau spune cineva din exterior, nu va acoperi niciodată cerinţele tale. Este obositor să pretinzi dar şi mai mult să ridici ştacheta atât de sus încât poţi ajunge la un moment dat unicul proprietar al unei insule.

Reproşurile te ţin la distanţă de oameni, indiferent că o faci în mod vizibil sau doar în gând. Pentru asta, atitudinea ta nu poate fi de inferioritate altfel devii mărinimos. Cu cât se întâmplă mai des şi consistent, oricât de bine intenţionat ai fi, te izolezi şi te încoronezi peste vasalii din mintea ta. Ce anume-ţi oferă dreptul de a te cocoţa pe culmea virtuţii şi de a răspândi de acolo pseudo-lumina? Ar putea fi dorinţa de autodepăşire dar atunci când ai prea multe de demonstrat, rămân prea puţine de apreciat.

De copii am fost învăţaţi să-i ascultăm cu sfinţenie pe cei care folosesc degetul arătător cu dojenire. Sensul tinde să devină unic, părerile copiilor nefiind luate prea mult în seamă.

Ţi se arată pentru a nu repeta greşelile din istorie. Ţi se deschid ochii forţat şi vezi în ceaţă.  Te împiedici, te ridici şi în cele din urmă alegi singur momentul pentru evenimentele în care trebuie să vezi dincolo de aparenţe. În tot acest timp, poţi sta pe întuneric şi să nu ştii.

Reproşurile sunt bune până la un punct. Când îţi asumi toate năbădăile şi răspunzi în unanimitate pentru ele, poţi fi liber o vreme. Şi cum în astfel de situaţii nu există punct, repetiţia devine atât recapitulare cât şi o triere a grâului de neghină.

Până când ai VOIE?

Sâmbătă, 5 iulie 2008

Greşeşti mai repede după ce te vezi cu sacii în car. Nici mai aproape (în parc, pe o alee) şi nici mai departe (drumul de la moară spre casă). De fapt, ca să obţii ceva trebuie să aştepţi, să rabzi, să fii cu ochii în patru şi să nu faci mutări inutile.

E ca şi cum ai dezamorsa o bombă cu ceas, orice milimetru de nechibzuinţă devine mai puţin ieftin faţă de momentele în care-ţi permiteai să pierzi timpul. Dacă nu eşti atent în continuare, poţi pierde tot ce ai acumulat cu greu (sau nu) în alte dăţi.

Multe dintre lucrurile pe care le considerăm greşeli (postum) puteau fi acte de succes. La fel de bine, în funcţie de modul în care evoluează anumite situaţii, putem spune că succesele trebuiau să fie eşecuri ca să fie echilibru între ele azi.

Unele lecţii trebuie învăţate încă din start şi sunt imperdonabile iar la alte capitole încă mai avem restanţe. Pentru ca toate să se întâmple nu este nevoie să ai o anumită vârstă deşi copiii sunt iertaţi cel mai repede.

Se pare că greşelile arată frumos la început. Până când avem voie să le repetăm, ce trebuie să se-ntâmple ca să te trezeşti de pe un drum incorect sau inconştient?

Ca să răspund la întrebarea din titlu aş putea spune simplu: până când se consumă dar cum stocurile de Voie se reglează noaptea, într-un moment în care nu vezi, semnul întrebării devine semnul prudenţei.

Oare o pereche de ochelari cu infraroşu, puşi pe Atenţie, ar ajuta la ceva?

 

Atitudine (in)flexibilă sau beeeton!

Luni, 26 mai 2008

Părerile bine conturate şi scoase de la saramură exact când pofta altora e mai mare , nu demonstrează nimic. Poţi să te opui crunt majorităţii sau să fii stâlpul cel mai de temut al replicilor usturătoare şi tot nu o să te numeşti om cu personalitate.

Doamne, Ana, ce te-a apucat?

Îmi plac oamenii cu atitudine. Bun, ce fel de atitudine trebuie să aibă cineva ca să nu sară calul (ca la şah), să nu dea cu bâta-n baltă şi totuşi să spună lucrurilor pe nume (ce-ar fi pe Nemulţumire să o cheme Ironia)?

Este greu de oferit o reţetă (nici nu cred că există una standard) pentru că nu cunosc aşa mulţi oameni care să se încadreze în tipar. Nu ar fi de prea mare folos nici să suni la 95 95 sau să bei ceai de tei pentru asta.

Singurul lucru pe care aş vrea să-l înţeleg este atitudinea rigidă, acel NU categoric pe care îl spunem altora nu neapărat prin cuvinte cât prin comportament.

Cât îţi ia să procesezi lipsurile pe care le are cineva ca să-ţi dai seama că orice formă de comunicare între tine şi el este inutilă? Ce tip de greşeli trebuie să facă pentru a se exclude definitiv din lista celor privilegiaţi?

Nu înţeleg oamenii care se supără şi nu-şi mai vorbesc niciodată. Această atitudine mustratoare, acest hău de comunicare doar pentru că unul este corect şi celălalt nu este ca el.

Principala cauză cred că este faptul că-i comparăm în permanenţă pe (ne)cunoscuţi cu propria fire. Dacă impresiile vin şi pleacă, de ce nu se schimbă şi atitudinea?

p.s. Life is too short to be small. (Benjamin Disraeli)

 

Meriţi? (Nu) pune condiţii…

Joi, 13 martie 2008

human_behaviour.jpg
Ca să poţi afirma ce merită un om indiferent că este vorba de o recompensă sau pur şi simplu de comportament, trebuie să-l cunoşti. Trebuie să ştii istoria lui, nereuşitele dar şi succesele, unde a strălucit şi unde putea şi mai bine. Bineînţeles, dacă vrei să nu emiţi ipoteze eronate!

Mi se pare nedrept să adoptăm un comportament standard pentru toţi cei care fac greşeli, pentru cei care sunt diferiţi de noi sau faţă de oamenii pe care nu-i înţelegem. Pledez pentru o raportare personalizată, mi se pare cel mai corect!

Comportamentul tipizat, după părerea mea, este acea atitudine cum că cel din faţa ta nu merită atenţie, consideraţie, răbdare sau să-l iei în serios. Sunt de ajuns replicile sarcastice, ironia, indiferenţa, etc. pentru a trece peste oameni ca regele pe tabla de şah. Aceasta îi scoate de pe teren de faţă cu celelalte piese, îi micşorează. Poate fi la fel de bine o atitudine cu efect de bumerang!

Ca să poţi avea pretenţii de la cineva trebuie să fii vrednic de acest drept. El se câştigă  în timp, cu respect reciproc, încredere şi continuitate. Atunci când judeci pentru faptul că cel cu care interacţionezi nu este pe gustul tău îi aplici un tratament adecvat.

Dar cum nu suntem toţi doctori putem greşi reţeta, mai ales că li se poate întâmpla şi celor mai buni.

Ce e de făcut în acest caz? Uneori scuzele pălesc în faţa consecinţelor şi pentru a merita ceva este nevoie de mai mult. O a doua şansă sau pur şi simplu o atitudine care nu cere dar poate să accepte lucrurile aşa cum sunt şi să nu se grăbească în lipirea etichetelor?