Archive for the ‘Filme şi regizori’ Category

Este gata

Joi, 3 februarie 2011

Este gata noul locușor unde voi strânge impresiile despre filmele văzute. Dacă mai sunt și alții pasionați, va fi un spațiu plăcut unde vom împărtăși impresii. Și pentru că nu fac filme numai americanii, am decis să dezvolt categorii pentru fiecare țară în parte. Adresa este:

http://numaifilme.wordpress.com

De ceva timp

Miercuri, 2 februarie 2011

Mă bate gândul să deschid un alt blog unde voi scrie numai despre filme. Voi comunica noua adresă după ce pun la punct detaliile și totul va fi la vederea oricui. Aș putea folosi blogspot pentru că am deja un cont cu userul anaayana dar nu-mi place platforma lor. Trebuie să faci o mie de operațiuni pentru ceva simplu.

12 Angry Men (1957, Sidney Lumet)

Joi, 6 ianuarie 2011

12 bărbaţi sunt puşi în faţa unei mari decizii: să trimită sau nu un tânăr de numai 18 ani pe scaunul electric. Analizînd la suprafaţă cazul, majoritatea pledează pentru vinovăţie. Normal, unul dintre juraţi se grăbeşte la un joc de baseball, un altul nu are răbdare, altul are o relaţie dezastruoasă cu propriul fiu, altul crede că despicatul firului în patru te îndepărtează de adevăr, etc.

Fiecare dintre juraţi crede că băiatul (acuzat că şi-ar fi ucis tatăl) e vinovat. Mai puţin unul (Henry Fonda). El ridică un semn de întrebare, fără să se grăbească în stabilirea verdictului. Există posibilitatea ca omul să se înşele. După o analiză amănunţită a probelor şi o demontare extraordinară a acestora, cei 12 pică de acord.

Un film despre superficialitate, ignoranţă, prejudecăţi. Toate acestea umbresc adevărul, ne induc în eroare. A condamna pe cineva la moarte este, fără îndoială, un act ce necesită maximă responsabilitate. Nu poţi judeca un om în grabă şi pune eticheta VINOVAT numai pentru că aşa ţi se pare.

În viaţa reală avem doi ochi şi o singură părere. Foarte rar sau niciodată vor sta 11 oameni lângă tine să te întoarcă din drumsau să te aprobe. Tocmai de asta e bine să verifici înainte de a da verdictul. E bine să fii sigur.

Regizorul atinge multe puncte sensibile. Fiecare dintre juraţi este un caracter. Dacă le-aş da câteva nume ar fi: Năbădăiosul, Superficialul, Nepăsătorul, Indecisul, Influenţabilul, Fixistul, Omul-aşa-cum-ar-trebui-să-fie.

Recomand acest film tuturor cinefililor dar în special iubitorilor de acţiune. Bineînţeles, dacă au răbdare să privească până la capăt. Oricare dintre noi poate fi unul din 12.

E remarcabil faptul că filmul se petrece într-o cameră, atuul principal fiind dialogul. Nu e ăsta talent: să faci ceva bun, cu puţine resurse iar subiectul să rămână actual?

Filme noi, apărute ieri

Joi, 23 decembrie 2010

În concepţia mea

  • film nou = film pe care nu l-am văzut încă
  • cinefil     = acela care priveşte toate filmele pentru că este pasionat şi vrea să descopere povestea, imaginile, etc.

Din 1900 şi până în 2010 s-a tot lucrat în industria cinematografică. Unii au primit lauri şi au devenit celebri (pe bună/rea dreptate) şi ceilalţi au rămas spre descoperire. Cu alte cuvinte, alegi ce vrei să consumi din aceast meniu. În anumite perioade se punea accent pe poveste şi intrigă, acum se măsoară efectele speciale.

Fiecare epocă are culoarea ei, e normal să existe diferenţe dar, la un moment dat, tinerii chiar o să creadă că laptele creşte în copac, gata ambalat în cutii de carton. Mi se pare nedrept ca un film să fie dat la o parte doar pentru că e alb-negru, franţuzesc sau lung de două ore jumate.

Că îmi place să mă uit la filme, nu e ceva nou. Cum frecventez site-urile de specialitate, constat cu stupoare că nu mai scrie nimeni despre filmele vechi, ca şi cum dacă e 2010 trebuie să vezi numai filmele produse recent. Aşadar, conform tendinţei actuale

bun = proaspăt?

Mă-ndoiesc. În această categorie intră cu succes: pâinea caldă, sucul de portocale sau senzaţia pe care o ai după ce faci duş. Părerea mea.

Şi pentru că teorie fără practică nu există, trebuie să las un exemplu de cinefil adevărat.

Brzezina (1970, Andrej Wajda)

Miercuri, 15 decembrie 2010

Acțiunea filmului se petrece într-un orășel parcă uitat de lume, în vecinătatea unei păduri de mesteceni. Regizorul ne prezintă viața a doi frați diferiți deși exponenți ai aceleiași Polonii din 1970.

Boleslaw este patriotul, cel care preferă să-și ducă traiul acasă, așa cum s-a obișnuit. El a rămas cu fiica sa Ola după ce i-a murit soția. Această pierdere îl face să țină un doliu prelungit și să devină taciturn, singuratic. După un an de la moartea femeii, rana este la fel de proaspătă. Poate din cauză ca soția a fost îngropată în padurea de mesteceni din apropiere și o simte în suflet de fiecare dată cand trece pe acolo. Spiritul pădurii pare să-i dea viață, mai ales că soția lui iubea foarte mult natura.

Celălalt frate este Stanislaw, un tânar fascinat de lumea din Vest. Plecat de acasă încă din tinerețe, cutreieră marile orașe, trăiește intens dar se înstrăinează de cei pe care i-a părăsit. După o vreme se îmbolnăvește de TBC și se întoarce să moară pe tărâmul patriei, acolo unde s-a născut. Ajuns acasă, simte nevoia unui pian. Cândva aveau unul dar fratele său l-a vândut. Atitudinea lui Stanislaw în fața mortii este una de respingere cu zâmbetul pe buze. El pare să tragă de fiecare capăt de ață cu disperare, trăiește intens si acest lucru provoacă iritabilitate fratelui său.

Este interesant cum cel care mai are puțin de trăit reușește să transfere acel gram de energie fratelui apăsat de suferința doliului. Pădurea de mesteceni este martoră atât în fata vieții cât și în fața ultimelor momente ale acesteia. Stanislaw găsește timp chiar să se îndrăgostească și să se facă iubit de o femeie tânără și sănătoasă. Plăcerea cu care prețuiește fiecare secundă, îi face pe cei din jur să-l îndrăgească.

A venit primavara și în timp ce unul moare cu dor imens de viață, sufletul fratelui său renaște. Finalul filmului este optimist.

Otto e mezzo

Luni, 6 decembrie 2010

A face un film bun presupune efort şi consum de energie. Otto e mezzo este povestea unui regizor ce vrea să vorbească despre adevăr, despre oamenii care rămân în amintirile noastre, despre copilărie, despre singuratăţile în doi, despre speranţe si inocenţă, despre eliberare, perfecţiune, ruşine, culpabilitate şi nu numai.

Un film autobiografic ce trebuie vazut după ce ai făcut cunoştinţă deja cu Fellini prin celelalte filme. Anumite motive rămân mereu în lumina reflectoarelor: dualitatea umană, infidelitatea, dorinţa de a avea totul, de a nu pierde nimic din viaţă şi de a fi totuşi demn. Un film complex, o adevarată capodoperă.

La Dolce Vita

Duminică, 14 noiembrie 2010

De mult nu am mai dat nota 10 unui film. Despre La Dolce Vita pot spune doar că m-a urmărit câteva zile bune după ce l-am văzut. De altfel, cam tot ce am văzut până acum regizat de Fellini (I Vitelloni, La strada) a avut un mare impact asupra mea. Vreau să urmăresc mai departe şi celelalte filme după 1960 pentru că anumite motive se repetă şi dezvoltă câteva obsesii: firea duplicitară a omului, mofturile intelectualului, visele, inocenţa pierdută.

Personajul principal, Marcello, întruchipează intelectualul idealist care nu se poate decide între cele două (aş spune trei dacă punem şi femeile în calcul) mari pasiuni ale sale: jurnalismul şi scrisul. Vrea să devină romanicier dar ştie că din asta nu se poate trăi. Pe de-altă parte, îl atrage verva şi noul. Urmăreşte cu interes evenimentele cotidiene şi se află mereu în mijlocul lor. Uneori prea mult.

El alunecă prin viaţă, trăieşte numai în prezent, fără să ştie exact ce vrea. Tânjeşte după dragoste dar atunci când este iubit se simte sufocat. Poate din cauză că nu este capabil să răspundă sau este prea sincer cu sine.

Relaţia cu tatăl lui l-a afectat mai mult decât lasă să se vadă. Când era copil a fost tratat cu răceală, nu cunoaşte afecţiunea paternă. Despre mamă nu se spune nimic.

Femeile din viaţa lui Marcello sunt trecătoare ca şi stările lui de spirit. Una este naivă, alta este alintată. Una este disperată, alta este uşuratică. În final ajunge să le dispreţuiască pe toate şi să nu mai vadă strop de inocenţă în ochii lor.

Filmul este plin de simboluri. Ce vroia să însemne peştele acela uriaş din final? Ochii lui sunt deschişi dar este mort.  Toată lumea e în jurul lui şi îl priveşte, se minunează. Unii ar vrea să-l cumpere dar renunţă. Poate e o stare spirituală la care a ajuns abandonîndu-şi idealurile şi uitînd de sine.