Archive for the ‘Ficţiune’ Category

O singură alegere

Vineri, 18 noiembrie 2011

Dacă ar fi să înțeleagă și să țină minte – pentru atunci când va putea pune în aplicare, ce l-ai sfătui pe un nou-născut? Am furat întrebarea de aici. Îmi permit s-o completez, pentru a acorda puțin dramatism situației: acel sfat va fi singurul pe care-l poate primi.

Dacă a venit pe lume fără urlete, l-aș felicita și i-aș spune să facă mai departe la fel. Între diplomație și pumnul care bate în masă, există cel puțin 10 mici diferențe. Zâmbetul este prima.

Dacă a plâns, i-aș spune că în viață e bine să plângi măcar o dată. De preferat, de bucurie. Dacă nu se poate, să țină minte gustul lacrimilor pentru că nu se va schimba. Putem schimba numai acțiunile noastre iar prin asta, lumea devine perfectă.

Tu ce l-ai sfătui pe nou-născut?

Casele matrioșcă

Miercuri, 12 octombrie 2011

Afară-i întuneric. Ieși din casă și te scufunzi liniștit în el. Dar înăuntru e lumină. Nu foarte multă. Suficient cât să nu te lovești de ușă când treci pragul. Casa în care locuiești are geamuri pe fiecare dintre cei patru pereți. Nu ai perdele. Ești expus. Nu e nimeni afară dar te simți privit prin simplu fapt că nu ai perdele și nu vezi dacă ești văzut.

Se face lumină. Întunericul și umbra din cameră te protejează de privirile indiscrete. Casa ta devine conținutul unei case mai mari: universul. Mai departe de univers, necuprinsul devine acoperiș, podea și perete totodată.

Te întorci la cochilia de melc și speri că acolo accesul este limitat. Te întorci la lumina pe care o cunoșteai. Undeva există mai multă lumină. Și niciun orb.

Cățelul ros de gelozie vs. Cățelul ros de molii

Sâmbătă, 1 octombrie 2011

Dințișor abia împlinise optzeșinoo de ani. Cică vârsta unui câine se calculează după o formulă magică, nu cum spune lumea. Dar cine știe câți ani avea cu adevărat? Nu-i numărase niciodată pentru că-i lipsea calendarul. Pe undeva i se lipise de creier ideea că pisicile au datoria să se holbeze la el. Orice câine cu demnitate, trebuie să hoinărească liber, neîncorsetat. Hmrr, văzuse mai demult unul prin parc. Era cu stăpânul, în lesă. Câinele ăsta avea un fel de costum de fâș, să nu-l plouă. Costum?! Un câine adevărat umblă gol pușcă, se face că îngroapă chestii (capitol la care pisicile sunt uneori criminalii perfecți, care ascund dovezile) și râde în tot acest timp.

Hotărî să iasă în parc, de unul singur. Deja avea o vârstă la care mângâiatul pe urechi nu-l mai făcea să dea din coadă. Când ieșea cu stăpânul trebuia să se comporte ca un roboțel fără creier: marcha tufișul de la colț, îl marca și pe următorul, ca să se știe cine-i șeful în zonă. După care, mărea viteza spre parc. Omul, bineînțeles, repede după el să-i pună lesa. Lucrurile astea nu i-au plăcut niciodată dar a preferat să tacă. Nu de alta, dar nu vroia să-l audă mirat, cu chestii de genul: vai, avem un câine vorbitor!!

În parc, o lady cu al său pudel. Femeia avea tocuri de 15 cm, rochie roz și arăta bine din spate. Când s-a întors, îl sperie pe Dințișor. Văzându-l cam palid și lipsit de vlagă, madama, care hrănea câțiva porumbei, îi aruncă o bucățică de pâine. Pudelul cu blana frezată și mirosind a Cocoș Anel, cerceta iarba și zicea mereu: mff, ce nespălați umblă pe aicea. Parcă era o casetă stricată. Când văzu bucata de pâine cum zboară spre Dințișor, lăsă baltă totul. Prinse viteza luminii și haț, fură pâinea. Era așa bucuros că a prins-o încât o înghiți pe nemestecate. După care zise sâc! Firește, pe limba câinilor.

Ce-o fi crezând deșteptul ăsta, că o impresionează pe femeie? El care face pe mofturosul și e rău pentru că nu papă tot, mănâncă pâine? Nu-i venea să creadă dar până ajunse acasă, crezu tot. Doar văzuse cu ochii lui.

Pe cine mi-ar fi plăcut să cunosc

Sâmbătă, 24 septembrie 2011

Creatorii de personaje carismatice se pot inspira din orice, fac un mix de trăsături sau pur și simplu au imaginațe fără frontiere. Pentru a contura subiectul pe care-l ai în minte, este nevoie de ideea concentrată. Ca să scap de ipoteze, sunt mulți scriitori pe care i-aș întreba cum și în ce fel au ales ingredientele. Și ca să-i întreb, ar trebui să fim face to face. Nu că ar fi greu în cazul celor contemporani. Dar cum ar fi oare să întâlnești personajele care-ți plac? Eu i-aș alege, în ordine aleatoare, pe următorii:

  •  Prințul Mâșkin (în traducere liberă, prințul Șoarecelui) sau Idiotul lui Dostoievski. De ce? Pentru a-i citi ochii și inocența, ca dintr-o carte în plină desfășurare
  • soția doctorului din Eseu despre orbire – pentru că numai anumiți oameni pot vedea cu ochii minții. Ceilalți ignoră ce văd.
  • Făt-Frumos, ca să-mi spună de ce a părăsit tinerețe fără bătrânețe pentru viață cu moarte
  • copilul divin al lui Pascal Bruckner – ca să-mi spună cum citea și memora așa repede totul
  • un alt prinț, de data aceasta mai mic, aparținând lui Antoine de Saint Exupery
  • Seinfeld, personajul din serial – mai trebuie să spun de ce?
  • Jean-Baptiste Grenouille din Parfumul lui Patrick Suskind – pentru că mirosul este atât de important!
Mai sunt și alții pe care i-am omis, fără intenție. Și ca să cobor puțin cu picioarele pe pământ, mi-ar mai plăcea să-i cunosc pe cei care comentează/trec des pe aici. Să vedem dacă sunt la fel.
Tu pe cine ai fi vrut să cunoști?

Musculița curioasă

Joi, 22 septembrie 2011

Lumea basmelor e fascinantă: personajele au puteri supranaturale, toate dorințele se împlinesc dacă știi unde să mergi, pe cine să întrebi. La un moment dat, apare într-unul din ele (nu mai țin minte cum se numea basmul) posibilitatea cuiva de a se transforma într-o musculiță pentru a asista la un eveniment important. S-ar putea să fie Făt-Frumos din lacrimă dar, s-ar putea la fel de bine să mă-nșel.

Dacă ai putea acum să te transformi într-o musculiță, ce ai face? Știind că nimeni nu te vede, te-ai duce la birou, după ce ai ieșit pe ușă, să auzi ce vorbesc colegii despre tine? Te-ai strecura la cinema pe gratis? Ai intra la cofetărie să furi un deget de frișcă?

Acum câțiva ani aveam la birou numai glumeți și vorbăreți. Unul dintre colegi, curios din fire, tot discuta cu superiorul despre un alt coleg intitulat Mișulică. Acest Mișulică era trimis într-o misiune importantă, avea de susținut un fel de examen. Cei doi își dădeau cu părerea despre prestația lui M. În timp ce ei discutau vorbe, se întâmplau faptele.

La un moment dat, curiosul afirmă, plin de entuziasm: ce mi-ar fi plăcut acum să mă transform într-o musculiță, să văd dacă se descurcă Mișulică! Superiorul, un tip foarte spiritual și dintr-o bucată, îi zice: da purice-lat nu ai vrea să fii?

Dacă am fi vorbit aceeași limbă

Duminică, 18 septembrie 2011

Oare cum ar fi fost să mergi în Franța și să vorbești cu orice om de pe stradă, în limba pe care o stăpânești mai bine? Să mergi în Burkina Faso și să bei un suc de portocale cu prima persoană întâlnită în cafenea. Să mergi în China și să cumperi o pulpă de porc, eventual să primești o reducere că te place vânzătorul pentru că spui glume.

Dacă am fi vorbit cu toții aceeași limbă, sigur nu ar mai fi existat dicționare și translatori. Slavă Domnului că avem limbajul trupului. Asta pentru cine vede puțin și pricepe mult. Sau invers.

Pisiceală de cartier

Duminică, 21 august 2011

Grupul era alcătuit din trei fete și un băiat.

Cea mai mare, Hitlerița, era poreclită așa pentru că avea blana alb cu negru și o dungă orizontală în loc de mustață. În afară de asta, avea cazierul plin cu cele mai tari jafuri din ultimii 10 ani. Prin presă apăruseră de nenumărate ori afișe cu chipul ei fioros dar nimeni n-a reușit vreodată s-o prindă. Avea niște tehnici bine puse la punct: își calcula pașii cum își numără contabilii banii de la saltea.

Frumușica era lidera lor, cea care mânca mereu ce e mai bun, drept pentru care era mai grăsuță și-i lucea blana. Din cauză că era sociabilă, fetele o trimiteau la diverse negocieri între găști. Nu știu cum, dar reușea mereu să prindă câte o bucată de teritoriu. Avea de gând să-l lase în testament tuturor pisicilor prinse de hingheri. Ideea asta i-a venit în minte când Hitlerița punea la cale eliberarea tuturor pisicilor fără stăpân. Dar ăsta era un plan la care mai lucrau și puseseră termen limită abia prin 2012.

Pisica-fără-nume despre care mult timp s-a crezut că e băiat, în tinerețe a fost cântăreață și avea o voce ușor răgușită, a-la Edith Piaf. Ea era sfioasă dar plină de afecțiune. Consola pe toată lumea care o mângâia și îi plăcea mult cozonacul cu stafide.

Motănilă era politicos din cale-afară, nu zicea niciodată nimic și ceda orice firimitură de mâncare fetelor. Avea un aer nobil chiar dacă era maidanez.

Cei patru erau uniți și câteodată mai făceau pe haiducii prin cartier: luau de la bogați și dădeau săracilor. Nu-i normal să murim de foame și alții să moară de la atâta mâncare, ziceau ei.

Într-o zi s-au hotărât să treacă acoperișul care le despărțea de civilizație și grădina părăsită în care numai ele și greierii își duceau existența.

Mirarea le-a fost mică pentru că au descoperit un motan gras câte ele patru la un loc, stăpân cică pe teritoriul cu asfalt. El ieșea numai seara din casă și mirosea toate colțurile pentru a lua pulsul noutăților. Motanul era denumit Gas de către familia de oameni din care făcea parte dar fetele râdeau de el și-i spuneau ba Contrabas, ba Aragaz și ce le mai venea pe limbă.

Într-o seară, când Gas tatona terenul în cele cinci minute de rutină, Hitlerița a pătruns în casă și a tras după ea doi saci de grăunțe cu aromă de pește. Motănilă i-a venit în ajutor imediat, în timp ce Frumușica stătea la pândă. Ea trebuia să-i facă un semn cântăreței în caz că apare ceva necurat. Între timp o mai apucau amintirile de pe vremea când prindea șoareci.

Ușor-ușor sacii cu mâncare au ajuns pe acoperiș. Pisicii se abțineau din răsputeri să nu guste ceva dar învățaseră de la greieri că e bine să faci provizii. Greierii, la rândul lor, învățaseră de la furnici.

A doua zi, cei patru s-au întors pe teritoriul de asfalt pentru a vedea ce ecou a avut lovitura lor. Când colo, nimeni nu zicea nimic. Gas era plictisit și se uita la tv dând din coadă. Din când în când mai număra muștele care-i zburau prin fața ochilor și se enerva când intrau și țânțari printre ele.

Văzându-i pe intruși, Gas luă telecomanda de pe masă și schimbă pe Animal Planet. Deja era plictisit de cei patru ca de 2 Stupid Dogs. Pisicii îl priveau fără să spună nimic.

Ce-i cu voi pe-aici, leșinaților? zise Gas. N-aveți treabă? Ba da, zise Frumușica. Ne e foame. Nu ai ceva bun prin casă?

Hmm, se uită Gas lung la ei și spuse printre dinți: îmi pare rău, numai ce am terminat ultimul colț de pâine. Cred că era cam mucegăită pentru că mi s-a aplecat puțin. Ori eram eu prea flămând…

Cei patru plecară acasă fără să mai întrebe nimic. Liniștea căzu peste grădină în timp ce schimbau parola de la seif. Acolo se aflau proviziile lor și începură să facă porții. Una, două, … șaizecișiopt, …patru sute.

Later edit: foto