Archive for the ‘E x p r e s i i’ Category

Când se sare calul?

Marți, 6 decembrie 2011

Nu știu de ce mi-a rămas în minte acest ștrengar care mergea pe trotuar, de-a valma. Dacă în fața lui se afla o mașină, se urca pe capotă și-și vedea de drum, ignorând pe toți și pe toate. Dacă era aglomerat, oamenii parcă așteptau degeaba să se dea la o parte. Îi îmbrâncea, ca și cum n-ar exista cu adevărat acolo.

Exact opus – momentul acela, când mergi pe stradă și vezi că cel din față vrea să-ți facă loc. Dar în aceeași secundă faci exact același lucru. Și se repetă amabilitățile până când unul se oprește și cedează calea. De obicei se termină cu zâmbete.

Unde poate să se sară un cal? La șah este chiar el obiectul care se pune-n mișcare. Dacă vezi un cal pe stradă, îl ocolești. Dacă se înclină o balanță, atunci se sare peste ea. Prin diverse ajustări. Dar calul ce rol are în toată povestea? Unele expresii parcă sunt rupte din filmele sf.

Păreri second hand

Vineri, 13 mai 2011

Îi cer cuiva părerea despre un subiect anume și-mi oferă ca răspuns părerea altcuiva. Înțeleg congruența dar atunci când vezi că omul te întreabă pe tine înseamnă că vrea să vadă ce gândești tu. Spune-o cu cuvintele tale, nu contează cum. Cred că prima oară am auzit expresia asta la grădiniță când trebuia să povestesc ceva și căutam cuvintele potrivite. Apropo de asta, una e să zici ucis și alta e să zici omorât. Uite aici dezbateri pe larg, ca la carte.

Nevoia de a ambala frumos ideile face parte din întregul proces de șlefuire al cuvintelor chiar dacă una gândești și alta spui. Când un om se ferește să spună ce crede cu adevărat, ori e modest din cale-afară și părerea lui e un fir de nisip pe plaja fierbinte, ori presupune că reacțiile celor din jur ar fi negative și evită eventuale conflicte. Dar una e să-ți imaginezi cum cade drobul de sare și alta e realitatea.

Responsabilitatea cuvântului

Duminică, 30 noiembrie 2008

Ce-ar fi să-i poţi da unui om cuvântul, în sensul propriu al expresiei? Asta te-ar ţine legat de el până-n momentul în care-l primeşti înapoi. În cazul în care doar îl împrumuţi, altfel vocabularul tău sărăceşte dacă nu-l recapeţi. Cam la fel se întâmplă şi cu promisiunile numai că cele nerespectate te transformă într-un neserios în ochii celuilalt.

Există un text pe care l-am auzit de multe ori prin filme: anything you say can and will be used against you. Cred că ceea ce un om exprimă în cuvinte, vorbeşte despre persoana sa. Ce-i drept, de multe ori într-un mod trunchiat, dar săgeţile aruncate în sus tot vor ateriza undeva.

E posibil să nu-ţi pese cum vor fi interpretate zicerile tale dar există situaţii când vorbele aruncate în vânt au devenit sfinte pentru alţii. Ceea ce tu nu iei în serios poate fi preţuit de cel care crede în cuvântul tău. Şi invers. Cum se întâmplă asta? Poate că nevoia de a crede în ceva, la un moment dat, găseşte mobilul perfect.

Cu cât eşti auzit sau citit de mai mulţi oameni, trebuie să-ţi asumi o responsabilitate mai mare pentru ceea ce enunţi. Să fie acesta motivul pentru care unii oameni au trac atunci când sunt nevoiţi să ţină un discurs în faţa unei mulţimi?

Pentru a vorbi lumii întregi şi pentru a fi înţeles, trebuie să foloseşti cuvinte perfecte. Ele există în măsura în care le găseşti şi crezi în mesajul pe care-l conţin. Nu există om care să fi reuşit asta dar există mase care cred în Cuvântul ce a fost purtat de istorie. Aşa au apărut de fapt conflictele: cei care cred în altceva, încearcă să demonstreze, să înfăţişeze cu frenezie convingerile.

Cum înţelepciunea oferită pe gratis poate lăsa impresia unei forme de nebunie, cuvintele devin incapabile să transmită mesajul real.

Înjurături şi origini

Miercuri, 28 mai 2008

Pentru că lucrurile se schimbă numai în poveşti după ce spui hocus pocus, care este rolul înjurăturilor în lumea reală? La ce folosesc?

Să zicem că reprezintă un mijloc de a scăpa de nervi, sunt reacţii de profundă aversiune faţă de o situaţie sau persoană sau pur şi simplu te fac să te simţi dur, relaxat, sigur pe tine ş.a. Chiar şi aşa tot nu m-au convins că mă ajută la ceva ci le trec în categoria aparenţe şi superficialitate.

Mă îndoiesc de faptul că cei care înjură chiar îşi imaginează cu exactitate tot ceea ce spun. Singurul avantaj în afară de economia de cuvinte şi de timp nu-l văd. E mai simplu să-i trânteşti omului o expresie decât să stai cu el la discuţii şi să-i explici marea cu sarea.

Nu fac parte din categoria celor care-şi astupă urechile când aud ceva şi nici nu mă supăr fără a avea motive bine întemeiate. La unul din cursurile de limba română contemporană, profesorul intrase în geneza înjurăturilor. Era amuzant subiectul şi totodată serios pentru că avea dreptate.

Dacă înainte oamenii erau politicoşi până şi-n momentele de violenţă verbală, făceau trimiteri directe cu destinaţii comune sau îşi lipeau etichete pe frunte, imaginaţia poetică şi-a făcut loc cu uşurinţă şi-n acest domeniu. Era nevoie de puţină evoluţie, nu?

Cred în continuare că problemele se rezolvă altfel şi că există o mie de feluri prin care poţi exprima aversiunea, dizgraţia, indiferenţa, etc. Dacă ne place să fim originali de ce folosim clişee?

 

Unu la mână şi doi… la picior

Duminică, 3 februarie 2008
happy.jpg

Unele expresii sunt valabile doar la început pentru că nu sunt folosite cu sensul lor propriu ci mai mult după ureche. Deseori am auzit oamenii spunînd că aşa se zice, cum că nu au fost atenţi la ceea ce spun pentru că expresiile sunt by default.

De exemplu, rareori o să auzi completare după: una la mână, a doua la mână… atunci când se foloseşte o enumerare. De unde vin expresiile astea?

Mai e celebra: de la excelent în sus folosită pentru a exprima o stare de mulţumire, de satisfacţie, de sănătate etc. De ce nu se zice: de la excelent… în jos sau mai la dreapta, una la mână, doi la picior? Altele? Floare la ureche, clar ca bună ziua etc.

Ele oricum sunt venite din popor, este tot dreptul poporului să le facă update-uri, nu? Ideea este că avem nevoie de expresii, personalizate sau nu, dau un anumit farmec discuţiilor!

Avem expresii pe care le-am restaurat sau altele folosite din obişnuinţă? Eu cred că da, vă invit să le găsim (unii ştiu că vor să scape de ele după ce sunt sesizate)