Archive for the ‘Dependenţă’ Category

Pro și contra Facebook

Luni, 24 octombrie 2011

De când a apărut și până acum, am ignorat cu stoicism invitațiile de a-mi face cont. Deja sunt prea multe metode de socializare, într-o lume din ce în ce mai virtuală. Le-am ignorat destul. Totul până când am făcut un cont numai pentru a nu mai primi invitații. Și pentru a fi acolo. Nu mă obligă nimeni să intru.

La un moment dat, site-ul te trage de mânecă: e ziua lui cutărică, X și-a pus poze noi, Y și-a schimbat prietena, etc. Te ispitește să-i calci pragul, din ce în ce mai des. Dacă vrei să-ți ștergi contul, nu prea poți. Te lasă să crezi că-i șters, când de fapt poți intra oricând acolo.

Citeam că există oameni care, atunci când se trezesc dimineața, asta fac prima oară: aruncă o privire pe notificări. Cine ce a mai zis, cui i-a plăcut ce ai scris, ce comentarii ai mai primit, etc. Efectiv fenomenul creează dependență dacă nu este raționalizat.

Eu i-am stabilit clar rostul: toate melodiile, filmele, articolele cu care-i bâzâiam pe prieteni, le pun la vedere. Nu trebuie să mai deranjez pe nimeni cu informații de care oamenii nu sunt interesați. Asta e partea frumoasă a funcției share. Până unde merge asta? Mi se pare aiurea să văd poze cu oamenii de pe la diverse evenimente importante din viața lor. Inevitabil, îți cad în față. Poate mulți o să se simtă atacați că spun asta. Mă rog, fiecare e liber să lase câți ochi vrea în propria ogradă. Până la urmă, nu ăsta e rostul lui Facebook? Unul defilează și n perechi de ochi – privesc.

Atașamentul pentru obiecte

Luni, 19 septembrie 2011

Munca multora dintre noi depinde de un amărât de computer. Cred că mi s-a întâmplat de câteva ori să constat asta, în diverse perioade și locuri. Practic suntem dependenți de mașinării, mai ales când vezi că nu mai poți face nimic fără Internet (de fapt se poate, dar mai greu). Săptămâna trecută am pierdut aproape o oră încercând să dreg o astfel de problemă la serviciu. Până la urmă am ajuns în spatele unui calculator cu Windows 2000 și toate s-au rezolvat.

Avem obiceiul de a ne atașa de anumite obiecte. Unele dintre ele vin la pachet, odată cu mediul de lucru, pe altele le alegem în mod special. În momentul de față sunt atașată de netbook, ca obiect ce ocupă primul loc pe podium. Nu spun că n-aș putea fără el, dar cum altfel aș mai citi, cum aș asculta muzica preferată, cum aș scrie pe blog, cum aș coresponda cu prietenii?

Pe locul doi se află pieptănul mov, primit acum vreo 10 ani de la o prietenă. Efectiv nu există altul mai bun: nu electrizează părul, nu îl rupe, îl descurcă în doi timpi și trei mișcări, se folosește doar o dată pe zi. Poate când o să cedeze ăsta, o să aleg unul din os, stilul Flinstones.

Ar mai fi și alte mărunțișuri dar fără ele mă descurc liniștită. Cred că aș găsi înlocuitori și pentru cele de mai sus, dar prefer să nu mă gândesc la varianta asta. Încerc să nu mă atașez prea mult de obiecte. Avem prea puțin timp la dispoziție pentru a pune viață în ceva neînsuflețit.

p.s. Câți dintre voi aveți celebrele bătături de la statul la calculator, la încheietura mâinilor? Acum câțiva ani aveam numai la mâna dreaptă, din cauza mouse-ului. De la o vreme am și la stânga, una mai ștearsă dar pe cale de apariție. Așa recunoști Internautul adevărat!

p.s.2 iată și dovezi pentru cine se încruntă:

De câte lucruri depinde ziua ta?

Miercuri, 17 august 2011

Planuri dependente. Piramida aşteptărilor

Marți, 18 noiembrie 2008

Eşti la rând la bancă. Pe un bileţel scrie cu o calmitate aproape caligrafică: evitaţi orele de vârf ca să nu vă enervaţi prea tare. Într-un fel sau altul, depinzi de agerimea funcţionarului de la ghişeu dar şi de complexitatea problemelor ce se ivesc pe parcurs.

În funcţie de cât de repede te va ajuta să rezolvi operaţiunea pentru care te afli acolo, vei ajunge la frizer. Aici, talentele lui de prestidigitator şi disponibilitatea ta de a sta în faţa oglinzii, nemişcat, gândindu-te  cam ce-i trece prin minte când tunde mii de oameni zilnic, te vor face să economiseşti sau nu timpul pe care ai vrea să-l petreci undeva în linişte.

La hypermarket. Dacă sunt mai multe casiere, vei aştepta mai puţin la un alt rând.

Ajungi în trafic. Timp de umplutură pe care tot nu-l poţi folosi aşa cum îţi doreşti. Eşti obligat să aştepţi la semafoare şi să-ţi aduci aminte pe cine ai mai putea suna pentru a trece mai repede peste un episod cotidian. (Nu mă mai sunaţi când sunteţi în trafic, eu poate sunt în altă parte şi nu mă plictisesc!)

Peste tot parcă domneşte un mesaj nescris: Aşteaptă. Aşteaptă. Aşteaptă! Să se facă fix, să se facă weekend, să pleci acasă, să se facă verde, să se oprească ploaia, să priveşti filmul cel nou pe care abia l-ai achiziţionat, să citeşti cartea de pe noptieră, să ajungi la cireaşa de pe tort. Cumva, undeva.

Exemplele ar putea continua la infinit. Orice ai face, depinzi de cel din faţă: angajatul de afinitatea pe care o are cu superiorul său, cerşetorul de mila oamenilor, bucuria actorilor de la teatru de aplauzele spectatorilor, punctualitatea ta de mijloacele de transport sau de cât de mult îţi pasă să ajungi la timp, vânzătorii de clienţi, ai apă caldă dacă nu se fac reparaţii, etc.

Dacă oamenii depind unii de alţii prin planurile pe care şi le fac, sistemul devine piramidal iar în vârf e posibil să se afle răspunsul pentru toate aşteptările. Dar să nu uităm că nu există direcţie fără în funcţie de… Aici completează fiecare cu ce doreşte.

p.s. Şi pentru că am aşteptat noul album Keane, a venit surprinzător, într-un Perfect Symmetry. Merită menţionată şi Spiralling:

Cos nowin_luck_and_out_of_focus_by_zenhead
I only see my dreams
In everything I touch
Feel their cold hands on
Everything that I love
Cold like some
Magnificant skyline
Out of my reach
But always
In my eyeline now

Dependent de viaţă şi de moarte

Sâmbătă, 19 aprilie 2008

drum insorit

Când ai nevoie de ajutor unde mergi prima oară? Te poţi alege pe tine, poţi vorbi cu un prieten, te poţi ruga la Dumnezeu sau poţi face orice ştii că a mai funcţionat şi-n alte dăţi. De fiecare dată ne bazăm pe cineva/ceva.

Există o putere mai mare decât cea a obişnuinţei atunci când cauţi soluţii? De cele mai multe ori apelăm la oameni. M-a întrebat cineva odată câţi oameni există pe lumea aceasta, dispuşi să mă ajute la greu? Numai aşa poţi şti cât valorezi în rândul celor care te-nconjoară sau cu cât ai mai puţini prieteni trebuie să te descurci de unul singur.

Din fericire, îmi place să cred că sunt câteva astfel de persoane (în afară de familie) dispuse să ofere ajutor necondiţionat. Este posibil ca între timp lucrurile să se fi schimbat pentru că orice relaţie trebuie hrănită, întreţinută şi tratată cu atenţie, grijă, afecţiune, etc.

Cunosc oameni care se zbat o viaţă întreagă să mărească numărul prietenilor de pe banca de rezervă, pregătiţi în orice moment să dea cămaşa de pe ei, în caz că este nevoie. E ca şi cum ţi-ai cumpăra liniştea pentru situaţiile limită. Şi nici măcar ea nu este sigură…

Un cuplu de bătrânei şi-a achiziţionat încă de pe la 40 de ani sicriu şi toate cele necesare momentului fatidic. Cum el nu se mai apropia, lemnul a mucegăit, totul a devenit inutil. Se gândeau că nu o să aibă cine să-i mai ajute la bătrâneţe şi au vrut să fie siguri că sunt cu sacii în car. Tot aşa a ruginit şi o bicicletă nou-nouţă în pod…

Ne bazăm în permanenţă pe cineva, fie că este vorba de propria persoană sau de altele dar uităm de imprevizibil. În acest caz, mai este nevoie să ne facem atâtea griji?

Defectele pe jumătate recunoscute nu sunt ca şi tratate!

Sâmbătă, 12 ianuarie 2008

cu-susul-in-jos.jpg

Cu toţii admitem faptul că avem laturi care nu ne convin şi pe care am vrea să le schimbăm dar asta nu ajută prea mult dacă nu privim situaţia ca pe o problemă gravă! Ce-atâta gravitate? Depinde unde vrei să ajungi, când recunoşti că eşti dependent de Internet, de lipsa somnului, de ciocolată sau de altele (sunt o grămadă) şi nu faci nimic pentru a schimba situaţia, chiar e serios totul!

Nu ştiu dacă este tocmai corect să le numim defecte, sunt părţi din noi care au evoluat în direcţia opusă, într-un mod aparent (?) firesc, facil. Este posibil ca adaptarea noastră să aibă loc pe dos sau să se fi pierdut simţul măsurii. Din ce în ce mai mulţi oameni transformă noaptea în zi, odihna în muncă şi trăitul vieţii se leagă uneori de spaţiul virtual (sau alte spaţii). Ne apropiem unii de alţii prin alte metode faţă de cele întâlnite acum sute de ani şi tot aşa, ne distanţăm diferit.

Ce ne cheamă aşa tare spre locurile astea unde pierdem percepţia despre timp? De ce nu ne tratăm dacă ştim teoria?

Cumva ne uităm în oglindă cu un singur ochi?

Dependent sau prea pasionat?

Miercuri, 5 decembrie 2007

392_10.jpg

Ceea ce ne place, nu numai că aprofundăm dar căutăm din ce în ce mai mult să dezvoltăm, ne adâncim. Cineva îmi spunea că numai pasiunile ne ţin în viaţă, eu l-am contrazis pentru că la mine entuziasmul vorbeşte. Aşa mă apuc eu de ceva şi tot aşa continui, dacă nu se consumă înţeleg atunci că totul este fresh.

Tot fresh va fi şi un film din 1998, dacă îl văd pentru prima oară. Tocmai de aceea rămân uneori în urmă când vine vorba de filmele de ultimă oră. Eu nu am reuşit să văd pentru ce au primit unii Oscar şi toate aprecierile în fiecare an, de ce m-aş uita la ceva care nu garantează petrecerea unui timp de calitate doar pentru că a aparut în 2007?

Aş vrea să ştiu care pasiune nu creează dependenţă! Ciocolata, cafeaua, Internetul, tutunul, cărţile, muzica, sexul… Şi lista ar putea continua. Nu intru în detalii pentru că mă interesează de fapt altceva: este indicat sau nu să-ţi urmezi pasiunile? (chiar si atunci cănd ştii că ele nu sunt tocmai sănătoase ori morale). Unde ne duc ele?

Pe de-o parte unii spun ca îşi doresc să moară mai tineri dar fericiţi, consumând abuziv ceea ce le place,  iar alţii preţuiesc fiecare moment, ca şi cum s-ar conserva pentru veşnicie.

Îmi este greu să renunţ la dulciuri şi la Internet. Ele sunt doar câteva, sunt convinsă că fiecare le are pe ale lui. Simplul fapt că voi lipsi câteva zile din localitate şi nu ştiu sigur dacă voi avea acces la Internet  îmi dă senzaţia că pierd ceva. Ce anume? E ca şi cum mă deconectez de aici şi ma loghez la altceva. Nu-mi place această dependenţă! De ce ne întoarcem mereu la plăcerile noastre? Ce ne face să ne scufundăm aşa de mult în ele? Cumva încercăm să găsim capătul lor? (conform principiului „tot ce are un început va avea şi un sfârşit”)

Nu ştiu de ce, dar tot ca pe o căutare o văd!