Archive for the ‘Credinţă’ Category

The book of Eli, 2010

Luni, 1 martie 2010

Cu Denzel Washington am văzut cel mult patru filme, de fiecare dată rămânând cu impresia că ştie să-şi aleagă rolurile-mănuşă pentru ca, după aproximativ două ore, privitorul să nu aibă senzaţia de timp pierdut.

Despre ce carte e vorba? Asta contează prea puţin când vezi oameni luptându-se pentru ceva elementar precum hrana sau apa. Chiar şi după vremuri apocaliptice sau după vremuri de maximă prosperitate, conflictele tot nu se vor termina. În cel mai bun caz, vor fi de altă natură. Propriile interese, bată-le vina!

Eli este călăuzit de o credinţă puternică spre Vest. Numai acolo moştenirea ce i-a fost încredinţată îi va putea îmbogăţi pe urmaşi. Nu vreau să spun mai multe despre film pentru că i-aş descompune farmecul. În urma câtorva scene este posibi să te întrebi:

  • cu ce obiceiuri sănătoase rămân oamenii în urma experienţelor negative şi de ce nu se învaţă minte?
  • ce faci mai repede când eşti flămând?
  • ce ar trebui să nu uiţi zilnic, indiferent unde te-ai afla?

9/10

 

Stalker, Andrei Tarkovsky

Duminică, 12 iulie 2009

Criza ultimului idealist în viaţă

Fără credinţă, fără rădăcini spirituale, omul este ca un orb. Asta afirma Andrei Tarkovsky în interviul din 1980 acordat lui Aldo Tassone referindu-se la filmul său, Stalker. Indiferent că eşti filozof, artist sau om de ştiinţă, cunoaşterea pe care o dobândeşti de-a lungul vieţii este incompletă şi nu aduce satisfacţie. Dar dacă ai şti că există un loc unde cele mai sincere dorinţe, născute din suferinţă, se pot împlini, ai merge într-acolo?

Stalker este călăuza care-i duce pe oameni în acest spaţiu misterios numit Zona. Cele două denumiri sunt singurele detalii pe care regizorul le-a păstrat când a folosit ca sursă de inspiraţie nuvela fantastică a fraţilor Strugatsky, Picnic la marginea drumului.

Înainte de toate, ce fel de job e ăsta, călăuză? Din limba engleză, to stalk s-ar traduce cu (more…)

Sinucidere lentă sau integrală?

Marți, 25 noiembrie 2008

life_saver_by_gilad

La ştiri au grijă să te avertizeze că imaginile ce urmează sunt cutremurătoare. E un fel de a capta atenţia. Destul de crud, aş zice. Cum le ascult ca la radio şi nu în fiecare zi, nu mă obosesc să arunc privirea. Uneori îmi este suficient ce aud.

Cazul unui tânăr de 29 de ani care vrea să fie eutanasiat m-a pus pe gânduri. Probabil că ar fi făcut-o singur dar responsabilitatea e prea mare. Nimeni nu este de acord cu decizia pe care a luat-o. Nu intru în detalii despre viaţa lui pentru că au scris deja ziarele despre asta.

Cândva dezbăteam această problemă cu colegii la un seminar de sociologie. Cei care erau pro eutanasiere se gândeau la binele celor din jur spunînd că numai aşa îi poţi cruţa pe cei dragi de bătăile de cap. Grupul care era împotrivă, susţinea că viitorul poate fi imprevizibil şi tot ce trebuie să faci e să lupţi. Pentru a crede în ultima afirmaţie trebuie să fii mai mult decât optimist.

Eutanasierea, aleasă ca o soluţie integrală, aparent izbăvitoare, o văd ca pe o formă de sinucidere colectivă. Personajul principal îmbrăţişează ideea până la capăt, cei din galerie aprobă. Fiecare cu jumătatea lui de da. De fapt, există atâtea modalităţi de sinucidere dar din cauză că se întind pe etape mai lungi, sunt confundate cu moartea naturală.

Discutam recent cu cineva despre faptul de a avea grijă de sănătate. Cât timp îţi doreşti să fii sănătos din punct de vedere psihic/spiritual, nu poţi ignora fizicul. Sunt interdependente şi totuşi se pune accent mai mult pe una din ele.

Întrebarea subtilă pe care tânărul de 29 de ani o ridică este scurtă: oameni buni, merită să trăieşti aşa? Fără să mai stea pe gânduri, el spune că nu. Doreşte să pună capăt suferinţei şi a găsit soluţia cea mai simplă. Ce-i poţi spune unui astfel de om, cum îl poţi opri aici, cu ce-l poţi ademeni sau încredinţa că această alegere nu-l va elibera de presiune?

Există păreri care consideră că nu poţi şti cum e până nu trăieşti pe propria piele o astfel de experienţă.  Nu este nevoie întotdeauna să fii cobaiul vieţii când exemplele abundă încă din istoria omenirii. Alegerea ar putea fi foarte simplă: vrei viaţa sau nu. Doar consecinţele rămân complexe. Mai mult sau mai puţin lente.

Dependent de viaţă şi de moarte

Sâmbătă, 19 aprilie 2008

drum insorit

Când ai nevoie de ajutor unde mergi prima oară? Te poţi alege pe tine, poţi vorbi cu un prieten, te poţi ruga la Dumnezeu sau poţi face orice ştii că a mai funcţionat şi-n alte dăţi. De fiecare dată ne bazăm pe cineva/ceva.

Există o putere mai mare decât cea a obişnuinţei atunci când cauţi soluţii? De cele mai multe ori apelăm la oameni. M-a întrebat cineva odată câţi oameni există pe lumea aceasta, dispuşi să mă ajute la greu? Numai aşa poţi şti cât valorezi în rândul celor care te-nconjoară sau cu cât ai mai puţini prieteni trebuie să te descurci de unul singur.

Din fericire, îmi place să cred că sunt câteva astfel de persoane (în afară de familie) dispuse să ofere ajutor necondiţionat. Este posibil ca între timp lucrurile să se fi schimbat pentru că orice relaţie trebuie hrănită, întreţinută şi tratată cu atenţie, grijă, afecţiune, etc.

Cunosc oameni care se zbat o viaţă întreagă să mărească numărul prietenilor de pe banca de rezervă, pregătiţi în orice moment să dea cămaşa de pe ei, în caz că este nevoie. E ca şi cum ţi-ai cumpăra liniştea pentru situaţiile limită. Şi nici măcar ea nu este sigură…

Un cuplu de bătrânei şi-a achiziţionat încă de pe la 40 de ani sicriu şi toate cele necesare momentului fatidic. Cum el nu se mai apropia, lemnul a mucegăit, totul a devenit inutil. Se gândeau că nu o să aibă cine să-i mai ajute la bătrâneţe şi au vrut să fie siguri că sunt cu sacii în car. Tot aşa a ruginit şi o bicicletă nou-nouţă în pod…

Ne bazăm în permanenţă pe cineva, fie că este vorba de propria persoană sau de altele dar uităm de imprevizibil. În acest caz, mai este nevoie să ne facem atâtea griji?

Despre credinţă şi îndoială, pentru cei care nu mai cred în oameni

Marți, 5 februarie 2008

Oricine nu se încadrează în planul şi viziunea ta despre viaţă nu-ţi câştigă încrederea. Din ce în ce mai mulţi oameni nu mai au încredere în cei din jur, sfârşind în cele din urmă să creadă doar în sine ca unică soluţie ce te pune la adăpost.

De unde ştiu că eu gândesc corect şi am cea mai clară viziune despre viaţă? Nu am această certitudine însă toţi care acţionează şi se manifestă altfel nu sunt de încredere. Spuneam recent că mereu am vrut să ştiu, de ce oamenilor le plac alţi oameni care le seamănă?

Negarea a orice credinţă în om exact asta face, îl desfiinţează, nu-i mai acordă şansa de a se manifesta, de a fi liber. Cel ce decide să devină inspiraţie creatoare pentru cineva trebuie să fie pregătit că într-o bună zi i se va arăta spatele. Aşadar, degeaba oferi ajutor cuiva dacă nu-l primeşte sau nu crede îl el.

Nu este cu putinţă credinţa în cineva dacă nu este mai întâi credinţa în propria persoană. Ce este credinţa în sine? Credinţa că ne vor ajunge propriile puteri pentru a schimba circumstanţele şi oamenii de care ne lovim?

Credinţa în sine este credinţa că în fiecare dintre noi există o dinamică neînvinsă a vieţii iar singurele care pot să împiedice această dinamică să se realizele sunt frica, nehotărârea, nicidecum circumstanţele nefaste.

Credinţa nu se referă numai la Dumnezeu, aşa cum au impresia mulţi oameni. De exemplu, fără credinţă, savantul nu ar găsi nimic de cercetat. El urmăreşte ca realitatea să-şi găsească o expresie tot mai profundă, adevărată, exactă. Totuşi, adevărurile sunt diverse.

Trebuie să avem onestitatea şi cutezanţa de a pune mereu totul sub semnul întrebării, toate punctele noastre de vedere, tot ceea ce am descoperit în viaţă, în numele căutării a ceea ce există cu adevărat şi nu al aflării liniştii şi certitudinii.

Nu putem creşte mai sus de limitele zilei de azi dacă ne este teamă să-i suspectăm conţinutul. Toate au un sens în devenirea umană.

Orice om necunoscut trezeşte în noi întrebări: ce este în el superficial, izbitor şi ce este în el nevăzut, de domeniul credinţei? De ce suspectăm necunoscuţii, dece nu putem avea încredere în ei?

Lumea în care trăim ni se înfăţişează în formă interogativă, oricât am dori să găsim numai afirmaţii! A avea încredere sau nu într-un om presupune experienţă (cunoaşterea altora şi comparţiile) dar şi credinţă, atunci când pur şi simplu simţi că poţi crede în cineva! Unde se termină experienţa şi începe credinţa? Totuşi, uneori experienţa unora devine şi experienţa altora. În puterea noastră stă să primim sau să refuzăm.

Cum se poate nimici omul? Cumva refuzînd mereu?

Putem oferi doar ceea ce deţinem iar dacă nu avem o atitudine demnă faţă de noi înşine nu putem avea nici faţă de alţii. O condiţie absolută a dragostei este deschiderea. La modul ideal ea trebuie să fie reciprocă dar acest lucru nu se poate face decât avînd încredere în celălalt.

Refuzul de a cerceta întreaga realitate este necredinţa sau neîncrederea, este la fel de neştiinţific ca şi atunci când negăm existenţa muzicii în lipsa auzului.

Omul se teme de îndoială doar atunci cînd i se pare că, dacă se clatină viziunea sa despre lume, atunci se clatină şi întreaga realitate, se clatină totul şi el nu mai are pe ce-şi sprijini piciorul.

De aici apare suferinţa, Jean Danielou spunea despre ea că este singurul punct de întâlnire dintre rău şi nevinovăţie.

Cauzalitatea din care lucrurile se întâmplă într-un anumit sens nu se află în trecut ci în viitor!

Am încercat să fac un rezumat al unei cărţi ce mi-a plăcut foarte mult, Despre credinţă şi îndoială, scrisă de Antonie Bloom.

Clonarea omului sau… tot ştiinţa o să ne distrugă!

Sâmbătă, 19 ianuarie 2008

clona.jpg

Nu înţeleg ce vrea să demonstreze omul atunci când îşi alege drept competitor natura. Nu spun că Dumnezeu este sinonim cu natura pentru a nu intra în polemici religioase, oricum vechi de când lumea, şi pentru a nu devia de la subiect. Încearcă să arate că este atotştiutor, că în mâinile lui stă puterea de a crea? Dar oare omul nu este conştient că indiferent câţi ani ar i-ar lua pentru a face asta nu va atinge perfecţiunea?

Încercarea de a descompune omul în bucăţele mici şi de a-l recompune după teoreme şi calcule cu precizie milimetrică nu garantează echilibrul dintre cele din urmă şi liberul arbitru. Cu oricâte planuri B, C, D rezervă ai porni la drum într-un astfel de proiect, principala problemă este variabila numită nesiguranţă.

Sunt sigură că pentru a ajuta donările de organe se puteau alege soluţii mult mai eficiente, lipsite de risc, fără a duce la o încălzire globală… a fiinţei. Proiectele astea gigantice mie îmi par turnuri Babel, nu poţi construi ceva măreţ fără a ţine cont de faptul că se poate întoarce împotriva ta sau poţi paria toată existenţa omenirii pe un experiment! Nu sunt împotriva progresului, însă totul are o limită!

Conştient sau nu, omul distruge tot ceea ce este natural şi încearcă să vină cu înlocuitori, inclusiv în ceea ce-l priveşte,  crezând că sunt soluţiile cele mai bune. De unde ştie sigur că o clonă nu va dori să cloneze la rândul ei, din moment ce se vrea a fi un produs finit al omului?

Sunt multe întrebări care rămân deschise acum şi sunt convinsă că nici ei nu au toate răspunsurile dar îşi asumă un risc. Ce avem de pierdut noi, cei care privim neputincioşi sau ei, care cred că deţin controlul absolut?