Archive for the ‘Conflicte’ Category

Pentru ce merită să te cerți?

Marți, 20 septembrie 2011

Cine folosește mijloacele de transport în comun, chiar și din an în Paște, sigur a văzut dintr-astea: șoferi care nu așteaptă pe toată lumea. El e la volan? Ei bine, te încadrezi în orar. Dacă are de parcurs un drum în 90 de minute și ar sta câte 2-3 minute la fiecare stație, să-i adune pe întârziați, i se dau planurile peste cap. După acea primește tigăi. Mă rog, ce se poartă la fiecare: cucuie, somări, roșii stricate, tăieri din salariu, expoziții la colțul pisicii, etc.

Nu le iau apărarea acum, încerc să fiu obiectivă. Totuși, există oameni pentru care alergatul după autobuz ar trebui să devină problema tuturor. Ce așteaptă? Să te uiți după ei, să zici: hai, încă puțin, mai cu foc! Hai, aleargă! Hai, că poți! Te așteptăm!

Mă uitam ieri la o băbuță extraordinar de inflamată pentru că pierduse autobuzul. Și pentru că rămăsese nervoasă, a început să-i țină morală șoferului din autobuzul pe care a reușit să-l prindă. De parcă n-ar fi mai ușor să pleci cu două minute înainte la drum. Câteodată contează și câteva secunde. Asta dacă nu vrei să rămâi cu ochii în soare. Apoi, dacă ești vinovat, mai trebuie să țipi?

Revin la problema mea veche: omul bătrân trebuie să aibă minte. Măcar teoretic, măcar ca o consecință a faptului că a probat mai multe anotimpuri din garderoba vieții. Măcar de ochii lumii, fii un bătrân exemplu!  Ei bine, câte unii abia la acea vârstă prind curaj să se dea în spectacol. Sau poate sunt reminescențele unor personalități dinamice? Asta ca să nu aduc în discuție cuvântul scandal și familia lui de cuvinte.

Când văd astfel de lucruri, mă întreb dacă merită să te cerți pentru ceva atât de banal. De fapt, pentru ce merită să te cerți la modul cel mai serios? Conflictele duc numai la conflicte, de cele mai multe ori.

De-a lungul timpului am observat un lucru: dacă te crezi important, te cerți din orice. Cu cât părerea de sine este mai bună, cu atât îți vine mai greu să accepți că e posibil să fi greșit.

Politica șutului

Miercuri, 11 mai 2011

Dacă azi gonesc turma asta de pisici care-mi invadează intimitatea și singurătatea de pensionar, până mâine scap de ele? Nu-i înțeleg pe bătrânii ăștia posaci care nu iubesc animalele dar fac pe surzii când îi bagi în seamă. E o tactică bună dacă vrei să ții omul de vorbă. El la balcon, tu la parter. Coboară special pentru tine pentru ca nu a auzit când l-ai salutat. Ok, acum că tot sunteți face to face, mai deschide și tu alte subiecte că omul s-a săturat de nepotul care vine în vizită numai pentru împrumuturi sau când i se strică mașina. Eu dacă eram pisică încercam să vorbesc română dar când ți-e foame și ești al nimănui, nu mai ai răbdare pentru chestiile astea.

Descompunere

Luni, 29 noiembrie 2010

chiar de i-ar şopti Dumnezeu la ureche:
greşeşti, invidia te târăşte
prin toate tipurile de mocirlă,
te face să încalţi
câteva perechi de cizme:
şapte ani, adolescenţă, obscur

chiar de i-ar şopti,
preferă să le-ncalţe pe rând
şi apoi, zâmbind,
să lase urme de smoală
pe ciment

De ce se ceartă oamenii?

Vineri, 16 mai 2008

Ce întrebare puerilă! Nici nu ştiu ce motiv să invoc prima dată: pentru că nu au răbdare să se înţeleagă, să se asculte, să se accepte? Pentru că deşi suntem diferiţi nu ne dăm seama că putem fi în continuare aşa, fără a încerca să influenţăm păreri?

Aşa cum spunea Dan Puric, putem transfigura oamenii, nu-i putem schimba. De la starea de spirit plecăm şi tot la ea ajungem atunci când este vorba de relaţii iar pentru că trăim stări diferite, încercăm să vorbim despre ele. Uneori avem ceva de demonstrat, alteori totul trebuie demonstrat.

Dacă cineva care trăieşte cu ideea că nimic nu este întâmplător pe lumea asta va discuta cu un altul care crede că lumea este o mare coincidenţă, e firesc să aibă discuţii în contradictoriu, interminabile, fiecare aducînd argumente crezului său. Şi ele pun gaz pe foc, cearta se întinde şi cercul e închis în polemici.

În momentul în care cineva îţi spune că el crede alb şi tu crezi negru, principiile pe care le credeai stabile încep să se clatine sau le ascunzi în spatele unor semne de întrebare şi te faci că plouă. De ce să nu ne certăm? Păi ar deveni totul monoton, liniar, lipsit de dinamism. Oare? Oricum situaţiile de acest gen sunt atât de rare încât nu avem de unde să ştim cum ar fi totul pe termen lung.

Cele mai mari certuri pe care le au oamenii sunt legate de câteva subiecte esenţiale: religia, fidelitatea în relaţii, politica şi probabil fotbalul. Toate au ca numitor comun o calitate: adevărul. Lipsa şi căutarea lui stârnesc furtuni pentru că există atâtea adevăruri câţi oameni pe pământ.

Da, suntem atât de orgolioşi încât adevărul altuia să ni se pară mură-n gură şi căutăm propriile explicaţii la diverse probleme apoi ne raportăm la ele în confruntările cu ceilalţi. Ar fi absurd să ne raportăm prima oară la experienţa altora aşa că e mai simplu să refuzăm ceea ce primim de-a gata şi să bravăm cu noile descoperiri.

Totuşi, de ce ne certăm? Unora chiar le place. Am nişte vecini care au discuţii lungi şi aprinse cât o zi de post la care asistă ceilalţi locatari în surdină… prin pereţii blocului. Spunea un mare filozof că polemicile ne fac mai activi în ceea ce priveşte operaţiile gândirii. Dacă numai aşa ne putem implica să mişcăm un bolovan din drum, este grav.

Întrebarea rămâne deschisă, oricum există şanse mari ca cei care citesc să nu fie de acord cu ce am scris mai sus! Deci dăm undă verde discuţiilor aprinse!

În final aş vrea să mai întreb, aşa cum făcea Colombo: dar cei care nu se ceartă, ce urmăresc? Au scăpat, sau doar amână momentul?

Mustăţi dincolo de masca de fier

Joi, 8 mai 2008

Dacă aş vedea ce se află în spatele ironiilor, grimaselor, invidiei, rânjetelor, prefăcătoriei, aroganţei, indiferenţei, răcelii celor din jur aş fi probabil plăcut surprinsă. Mereu am avut senzaţia că oamenii care vor să pară duri sunt de fapt sensibili şi folosesc măşti de culori opuse celor fireşti.

S-a întâmplat de mai multe ori să aflu realitatea din spatele aparenţelor şi să nu mă sperie: păpuşarii din spatele spectacolului să fie nişte motănei simpatici şi nu lei fioroşi. Mă întreb totuşi de ce această risipă de energie pentru a confecţiona mereu o aparenţă?

Vrem să părem puternici, siguri pe sine. Să fie aceasta singura modalitate de reuşită a oamenilor sau au fost cândva dezamăgiţi de cineva/ceva iar acum reacţionează aşa pentru a evita posibilele decepţii?

Mediul social ne determină să alegem un comportament de învingător pentru că cei care trăiesc în jurul nostru trebuie să creadă în ceea ce propunem şi urăsc oamenii slabi. Când ai un colac de salvare în primul rând ţi-l arunci ţie, indiferent că el stă sub forma unei durităţi de faţadă sau a unei politeţi reci.

Cu toţii suntem slabi dar nimănui nu-i place s-o arate. Ne ferim să ne arătăm sentimentele, eşecurile sau decepţiile, ne ascundem identitatea, nu spunem până la capăt ce gândim cu adevărat, etc. totul pentru a conserva masca de fier.

Dacă reuşeşti să treci aceste încercări poţi să te numeri printre cei care au câştigat războiul, nu doar o bătălie. Cei care nu obosesc, nu renunţă la luptă şi îşi păstrează zâmbetul viu ştiu despre ce vorbesc!

Răutăţi? Neah…

Duminică, 9 martie 2008

irony.jpg

Nu ştiu cum se simt alţii dar pe mine mă amuză foarte tare comportamentul unui om care vrea să pară răutăcios. Îmi plac ironiile subtile, oricine este în stare să insulte însă a face acelaşi lucru într-o manieră discretă necesită răbdare şi fineţe.

Din ceea ce am observat, oamenii au reacţii previzibile când sunt confruntaţi cu răutăţile celorlalţi (apropo, pe ei ce-i apucă?!): fie tratează cu eleganţă conflictul şi se fac că plouă, fie se aprind şi răspund cu aceeaşi monedă. Ba mai rău, alţii convertesc moneda în valută forte.

După ce în final linia a fost trasă, memoria are multe de câştigat, acumulează diverse experienţe iar amuzant este că unii rămân marcaţi de ele. Se feresc pe stradă, nu se mai cunosc, nu-şi mai răspund la telefon, îşi zgârie maşinile, etc.

Dar cel mai enervant pentru cel care agresează cred că este exact indiferenţa celui vizat. Această atitudine provoacă şi mai tare sau poate avea efectul scontat.

Se poate vorbi despre o nevoie de a stârni conflicte, dacă ne gândim la cel care le iniţiază. Sunt oameni care iubesc certurile şi conflictele, în ideea că numai aşa se întâmplă ceva palpitant. Oare?

Sunt sigură că există multe moduri în care fiecare se manifestă cand este pus în situaţii conflictuale, dar cum este cel mai bine să reacţionăm?

Ascunde-ţi emoţiile, nu fi slab!

Miercuri, 27 februarie 2008

Un om puternic nu plânge niciodată! Asta ne prezentau acum ceva timp unele filme italiene în care copilul mafiotului trebuia să fie crud şi să privească jucăriile cu dispreţ sau dezinteres, la fel şi oamenii.

Familiile de azi ne oferă o altă lecţie: să fim cei mai buni oriunde ne-am duce, să ne implicăm atât cât să ne fie bine şi să încercăm să obţinem totul.

Intenţia acestui articol este aceea de a evita generalizările, respectiv împărţirea oamenilor pe categorii.

Totuşi este obositor a fi mereu cel mai bun iar de aici teama de a nu greşi. Aceste obiceiuri produc pe bandă rulantă un mic roboţel, caracterizat prin automatisme în gândire şi în comportament, apetit pentru concurenţă şi incapacitatea de a pierde (nu cumva de aici se ivesc şi conflictele cu ceilalţi?)

A avea emoţii înseamnă a fi un om slab, vulnerabil, dar mai ales a ne recunoaşte propria fire umană. Suntem învăţaţi să nu mai acordăm aşa multă atenţie sentimentelor pe cât raţiunii.

Eh, nu există echilibru perfect între ele şi nu ştie nimeni care este DZR (doza zilnică recomandată) din fiecare, dar constat că nu mai contează prea mult ce şi cum simt oamenii.

Este un mit împotriva căruia simt nevoia să reacţionez: de ce oamenii îşi ascund emoţiile?