Archive for the ‘Comunicare’ Category

Cu cine-i mai greu

Miercuri, 9 noiembrie 2011

Cu oamenii fără simțul umorului – simți că vorbești cu dulapul, că vrei să-l clintești măcar puțin dar el te privește fără nicio reacție. Și mai e și impunător!

Cu oamenii cu idei fixe – tu vorbești, nu contează subiectul, din moment ce te ascultă mai mult de câteva minute înseamnă că este conectat la discuție. Apoi vine replica: da, dar… Dacă era de bine, dar nu mai avea ce căuta în discuție.

Cu cei prea serioși – încerci să învârți o idee ca pe foaia de plăcintă, în aer, iar seriosul crede că vrei s-o arunci. Ba mai rău, când crede că o scapi pe jos, nu are nici cea mai mică tragere de inimă să interacționeze în acest joc.

Cu cei care l-au luat pe NU în brațe. Mai are rost să spun de ce?

Înțelesul din priviri

Joi, 18 august 2011

Cum știi că ești pe aceeași lungime de comunicare cu cineva? Simplu. Încearcă să vorbești prin semne, prin jumătăți de cuvinte, lasă frazele spre completare și vezi ce pune la …………………………………. puncte, puncte

important e să transmiți ideea, nu contează cum

dacă tu vorbești încet și persoana îți răspunde cu glasul tare

  • ori nu aude bine
  • ori nu a simțit că s-a schimbat unda
  • ori nu e implicată cum trebuie în discuție și stă cu replica pe limbă
  • nu a fost atentă

deci nu v-ați înțeles din priviri

dacă persoana răspunde cu Ă..? e și mai clar

E bine să te limitezi

Miercuri, 27 iulie 2011

De obicei mă feresc de generalizări. Așa cum nu toate sunetele A seamănă între ele la fiecare pronunțare, ideile se șlefuiesc prin alte idei. Cu toate acestea, cei pentru care arta comunicării prezintă un minim de interes știu că omul sfințește locul. În cazul de față: mijlocul conversației. Așadar, dacă într-o discuție omul dă foc verdeții pentru a planta ciment, fugi! Limitează-te la discuțiile constructive, pastelate, senine, pline de fructe și nu de cotoare. Până și magneții știu asta: plus cu plus reacționează la fel ca minus cu minus.

De ce? Pentru că a comunica înseamnă a face schimb de idei în mișcare, nicidecum de a da cu var pe perete. Peretele fiind fața omului, varul fiind părerile fixe, de obicei monocolore. Exact cum era cândva ecranul (ăla țiuit) de la tv când se terminau toate emisiunile.

Prietenii (de) la distanță

Miercuri, 25 mai 2011

În afară de cei care sunt aproape, există suflete dragi, răsfirate prin lume. De fiecare dată când vorbim, discuția continuă de unde a rămas. Ca și cum ai pune o melodie pe pauză, rezolvi 2-3 probleme care ard iar șlagărul nostru curge lin după aceea.

Zilele astea am regăsit o veche colegă + prietenă pe Facebook. Sunt bune rețelele de socializare atâta timp cât știi ce cauți. Din păcate spațiul virtual oferă numai o portiță și fragmente din oameni. Discuțiile cu cei de departe riscă să intre-n labirint și fiecare să-și vadă mai departe de realitatea lui.

Mi-ar plăcea s-o găsesc și pe Adriana din Ardeal, fata cu paltonul roșu, veselia cât casa și talentul de a recita poezii de te făcea să plângi. Într-o zi mi-a adus pachețel la serviciu (știa că nu am timp să mănânc): fasole cu ceapă verde. Am râs că o să am respirație de balaur dar n-a murit nimeni prin zonă.

Păreri second hand

Vineri, 13 mai 2011

Îi cer cuiva părerea despre un subiect anume și-mi oferă ca răspuns părerea altcuiva. Înțeleg congruența dar atunci când vezi că omul te întreabă pe tine înseamnă că vrea să vadă ce gândești tu. Spune-o cu cuvintele tale, nu contează cum. Cred că prima oară am auzit expresia asta la grădiniță când trebuia să povestesc ceva și căutam cuvintele potrivite. Apropo de asta, una e să zici ucis și alta e să zici omorât. Uite aici dezbateri pe larg, ca la carte.

Nevoia de a ambala frumos ideile face parte din întregul proces de șlefuire al cuvintelor chiar dacă una gândești și alta spui. Când un om se ferește să spună ce crede cu adevărat, ori e modest din cale-afară și părerea lui e un fir de nisip pe plaja fierbinte, ori presupune că reacțiile celor din jur ar fi negative și evită eventuale conflicte. Dar una e să-ți imaginezi cum cade drobul de sare și alta e realitatea.

Tu știți?

Miercuri, 11 mai 2011

Este nemaipomenit ca oamenii să ți se adreseze cu dumneavoastră. Cel puțin la început, când schimbați ziua bună, strânsul palmei și privirile. Tu observi că omul te strânge puternic sau are mână alunecoasă, de pește. Nu-i nimic, lasă body language-ul. Nu are întotdeauna dreptate. Dacă cineva-și atinge gura sau nasul în timp ce minte, nu înseamnă că ascunde ceva. Și totuși, nu ți se pare că formula de politețe impune o răceală pe care n-o tai nici cu drujba?

Zilele astea am dat-o-n bară cu o femeie mai mare decât mine cu vreo 8 ani. Pur și simplu nu reușeam s-o scot din dumneavoastră, chiar dacă am stabilit de comun acord că putem să ne tutuim. Poți tu dar eu cu mămicile astea harnice și responsabile, care au schimbat mii de scutece, nu pot să mă tutuiesc așa repede.

Dor de scris

Marți, 10 mai 2011

Citeam zilele astea că vârsta unui blog, în medie,  este egală cu vârsta unui copil de grădiniță. Cine depășește șase ani, deja merită o statuie. Nu se știe unde, pe acolo pe unde trece multă lume, probabil. Trebuie să recunosc, entuziasmul pe care-l aveam la început a cam scăzut. Mi se pare normal. Nu aș vrea să încep copy-paste și nici să scriu din obligație. Anumiți blogări se simt datori să vorbească despre ceva și, din acest motiv, nu vin întotdeauna cu idei grozave. Ba se bârfesc unii pe alții (ceea ce fac și eu au acum numai că nu dau nume și link-uri), ba comentează nu știu ce articol din ziar. Un lucru e clar: nevoia de a comunica nu poate sta la naftalină, fie că ai răbdare sau nu.