Archive for the ‘Ciudăţenii’ Category

Desculță de cuvinte

Luni, 19 decembrie 2011

Când credeam că praful se așează pe portativ, am simțit muzica. Apoi, cuvintele s-au ascuns într-un săculeț de in. Ce vreme, numai bună de hoinărit cu fularul la gât și mănușile roșii. Doar îți poți vedea respirația, când sufli în aer. Există un portativ și-n ea, chiar dacă dispare repede.

Totul stă să se transforme-n zăpadă, să acopere un an ce țiuie ca locomotiva de tren. Abia-l mai aud, dar știu că fumul din zare este felul timpului de a spune că va reveni. Cu haine noi, cu muzică nouă. Poate chiar cu episoade.

Am cutreierat fără cuvinte, prin fiecare apus de soare. Când am ajuns acasă și-am deschis ușa, mi-a sărit în față cuvântul pace. Exact ca leoaica lui Nichita.

Sunete (ne)trecute cu vederea

Duminică, 9 octombrie 2011
  • spuma de la apă + săpun, când începe să dispară
  • apa carbogazoasă, agitată bine într-o sticlă și ascultată de aproape – un foșnet revigorant
  • desfăcutul unei sticle de bere (același cu sunetul pe care-l făcea o sticlă de Brifcor, abia desfăcută)
  • aspiratorul vecinului, zgomot care se camuflează în decor ca un cameleon al sunetelor
  • click-ul de la mouse – poate fi drăguț dacă-l auzi rar și un coșmar, dacă-l auzi câteva ore
  • trasul/târâtul/împinsul unui scaun la masă, de către vecinul de sus, dimineața devreme
  • ecouri de lingurițe și cești, când treci pe lângă o cafenea

Un curriculum vitae mai chițibușar

Marți, 23 august 2011

Nu știu alte femei cum sunt, dar nu mă omor după declarațiile de dragoste, volănașe, culoarea roz și alte siropuri. Nu beau cafea dar îmi place aroma ei. Din când în când mai degust o ceașcă dacă merg în vizită la cineva și mi se oferă.

Când fac cumpărături merg direct la țintă pentru că știu ce produs caut. La magazinele cu haine/încălțăminte nu am răbdare să mă uit la toate produsele, dar atunci când găsesc ceva care-mi place mă hotărăsc pe loc. Îmi fac singură manichiura și mă tund tot singură.

La cele mai importante evenimente din viață m-am machiat singură, chestie care m-a transformat, o vreme,  în prietena pe care fetele o rugau să vină să le machieze și pe ele. O singură dată am machiat o mireasă și apoi pe toate rudele ei: mătușă, bunică, nepoată, verișoară, etc. După asta mi-am dat seama că e cam aiurea să atingi pe față persoane pe care nu le cunoști și am renunțat.

Aleg mai repede un roman SF decât unul de dragoste. Sunt pasionată de fotografie și în timp am învățat chestiile tehnice pe care orice aparat foto le are. Tot din cauză că întorc pe toate părțile un gadget, am văzut că meniurile se repetă și diferă numai firma și ordinea. Astfel, de-a lungul timpului colegii mă rugau să le schimb diverse opțiuni prin telefon, să le blochez tastatura, să le arăt unde s-au salvat pozele, mă întrebau de ce la sms-uri cuvintele se scriu cu câte 3 litere de-odată, etc.

Când văd o femeie frumoasă nu sunt invidioasă pe ea. Câteodată mai întorc și capul ca s-o admir. Dacă îmi place ceva la un om, îi spun în față.

Totuși, am și eu slăbiciuni pe care alte femei le au sigur: îmi plac cerceii, parfumurile, ciocolata și ceasurile de mână. Sunt o femeie atipică?

Când o să fii vedetă ce pretenţii o să ai?

Vineri, 18 ianuarie 2008

buble.jpg

M-am amuzat teribil până unde merge imaginaţia oamenilor care au prea mulţi bani.  Ştiam că unii sunt fiţoşi dar de cele mai multe ori ajung să cheltuie excentric: unii ca să devină subiect de discuţie, alţii poate că aşa sunt în realitate, cu fobii, dependenţe sau gusturi rare etc.

De obicei lucrurile astea ies la iveală când merg prin concerte şi sunt cazaţi pe undeva. Care mi s-au părut mie cele mai ciudate? Să mergi la hotel şi să ceri 204 prosoape în cameră (P.Diddy), să închiriezi un centru comercial în Bogota ca să poţi cumpăra suveniruri în linişte (J.Lo), să ceri 23 de plante înalte în cameră, vegetarian fiind (Paul Mccartney), să nu te fereşti să ceri 120 de cutii de bere, 4 sticle de votcă, 12 sticle de cidru (ce mai e şi asta?) şi încă alte specimene de băuturi (James Blunt).

Din categoria asta aş cere şi eu mai sunt alte preferinţe de genul: lapte de orez şi ceai din nucă de cocos (Prince), să fiu cântăreaţă şi să am pretenţia ca publicul să stea pe scaune, indiferent că sunt sute de oameni pe stadion (Julio Iglesias). Deşi nu erau pe listă acolo eu aş cere un bucătar profesionist şi o cadă cu lapte. Glumesc!

Mă gândeam la o chestie, oamenii ăştia chiar sunt fericiţi cu adevărat după ce şi-au satisfăcut toate dorinţele şi visele, sau pe măsură ce au, vor mai mult? Putem trăi într-un balon de săpun sau în afara lui.

Le găsiţi pe toate aici. Tu dacă ai fi vedetă ce pretenţii crezi că ai avea?

Diferenţa dintre ciudat şi normal

Miercuri, 26 decembrie 2007
bad_happy_sunshine_flowers.jpg

O limită între termenul de ciudat şi cel de normal nu se poate stabili, cu toate acestea alegem în cunoştinţă de cauză aproape mereu.

Tendinţa majorităţii este de a nu ieşi cumva din limita normalului, el este acceptat în mod tacit, nu este judecat pentru că a devenit deja obicei. Asta mai mult din frica de a nu greşi sau de a nu fi judecat greşit dar şi din teorii verificate deja. Tot ceea ce este nou, diferit de aşteptările sau obiceiurile sănătoase va fi considerat ciudat, nelalocul lui. Ordinea a fost deja stabilită?

Nu poţi veni cu o dezordine cu aer de geniu şi să pretinzi că nu eşti înţeles până nu eşti  argument în sine pentru alegerea făcută. Asta sună prea pompos, cu alte cuvinte, dacă atunci când ieşi din normal spre altceva şi nu ai un motiv pentru care faci asta, eşti ciudat. Oamenii caută explicaţii printre motivele lor, nu sunt empatici în astfel de situaţii. De fapt, cum se nasc aceste categorii? Ce înseamnă să fii ciudat?

DEX vine (chemat) şi spune aşa: CIUDÁT, , ciudaţi, -te, adj. Care iese din comun, care şochează (prin aspect, manifestări, evoluţie etc.); curios, straniu, bizar; ciudos (2). – Din bg. čudat „minunat“.

În concluzie tendinţa spre ciudat este una către creaţie pentru a deveni minune. Totuşi, de ce privim cu ochi suspicioşi tot ceea ce este ciudat şi nu putem accepta? Doar pentru că nu suntem obişnuiţi, nu am mai văzut, nu ne place să schimbăm ceva? Pe ce criterii se pun aceste etichete?

Spunem deseori: „mi se pare ciudat”, „mă simt ciudat”, „ce situaţie ciudată”, „X se poartă ciudat”. Mai toate au un sens negativ dar dacă privim în esenţă, numitorul comun pentru  aceste expresii este de fapt noul. Dacă ceva este banal, nici măcar nu mai iese în evidenţă.

În tabăra adeversă, mulţi îşi iau singuri eticheta de oameni ciudaţi, trăiesc în lumea lor şi se simt bine în acea libertate. A fi constrâns de normalul altora în detrimentul propriilor trăiri este probabil frustrant. Pe cine/ce numim ciudat şi ce ne face să ştim cu siguranţă că ne aflăm într-una din extremele fericite?