Archive for the ‘Câştiguri’ Category

Traiul (a)normal

Sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Nu-l cunosc, nu mă cunoaște. Bine că face rost de adrese de e-mail, cu sacul. Apoi trimite mesaje care încep cu dragă prietene. E și asta o metodă de a pune o pâine pe masă. Ce-i drept, cere nervi de oțel. Îi admir pe cei care cred că aceste strategii merită efortul. Eu n-aș avea răbdare.

Lumea va fi întotdeauna susceptibilă atunci când cineva este exagerat de drăguț. Mai ales când te vede prieten pentru a-ți vinde ceva. De fapt și de drept, cui îi place să i se spună ce-ar trebui să-și cumpere? Poate, dacă ai atâția bani încât nu știi ce să faci cu ei, accepți un consilier. Apoi, el trage de portofel ca de firul de lână. Firul fiind de fapt un fular construit după regula un rând pe față, un rând pe dos.

Într-o vreme funcționau afacerile-piramidă. Tot ce trebuia să faci era să strângi o gașcă de trepăduși. Cu cât mai mulți, cu atât munceai mai puțin. Făceau ei restul, în timp ce omul din vârful sistemului nu putea decide între Coasta de Azur și Hawaii.

Am văzut recent un film în care noțiunea de ban este înlocuită cu timpul. Pentru a-l avea, trebuie să muncești aspru. În acest timp, alții strâng secole la seif. Furând, cum altfel? Cu acele secole se simt importanți, nemuritori și reci. La periferie, lumea moare pe străzi, din lipsă de timp.

Dacă stau și mă gândesc, așa a fost dintotdeauna. Cine ajunge sus, nu mai este interesat pe unde mișună clasa muncitoare. Puterea îl schimbă pe om. Cine nu are, exact din cauza asta nu are: ar deveni ne-om. Așa-mi spunea o persoană mai în vârstă, cândva. Oare? Trebuie să existe un algoritm în aceste legi nescrise. Dacă nu, înseamnă că echilibrul perfect nu este așa cum îl percepem.

Dacă ai strictul necesar, te poți considera fericit. Totul e să nu-ți dorești luna de pe cer, smartphone-uri pe bandă rulantă și munți de ciocolată. În fond, e de-ajuns să afli ce-ți trebuie cu adevărat. Restul sunt zgomote de fundal.

N-ai cum să rămâi fără

Marți, 13 septembrie 2011

Poți să rămâi mai puțin deștept dacă împarți în dreapta și-n stânga tot ce știi? Vorbim despre averi acumulate cu greu, trăite pe propria piele, dar care pot folosi și altora. Bineînțeles, nu întotdeauna, dar măcar celor care învață din greșeli străine. Sau celor care fură câte puțin de la fiecare și-și construiesc bărci. Bărci cu care plutesc apoi liniștiți prin viață, împăcați cu sine.

Atitudinea oamenilor, vizavi de secretele dobândite, îmi spune că se tem să rămână goi. Am văzut înțelepți care evitau să dea sfaturi și-i lăsau pe cei în ananghie să se chinuie. Considerau că așa cum ei s-au zbătut, toată rasa umană trebuie să se zbată. Probabil le era teamă că odată oferit un secret, va fi primit cu superficialitate.

Îi înțeleg, dar mai puțin pe oamenii care știu multe lucruri și le țin numai pentru sine. Confecționează un seif, mai împart celor apropiați ceva, după care moștenirea se duce pe apa sâmbetei.

Cealaltă față a monedei este provocarea. Cel care se simte golit de informație, în urma datului mai departe, are de ales: rămâne la același stadiu sau merge mai departe cu săpăturile în univers. Bineînțeles, în universul cunoașterii.

p.s. iată ce descoperire utilă au făcut oameni ăștia speriați de apa care sare din closet

Donațiile se cer sau se fac?

Joi, 11 august 2011

Printre diversele solicitări pe care le primim zilnic există și anunțuri gen mâna-care-cere. Nu contează sub ce metodă (mail, fluturaș, direct la ușă/colțul străzii) sau pretext (pentru copil, pisic, bunic) ele vor ceva gratis. Bineînțeles, una e când ceri pentru tine, alta e când cineva are nevoie dar nu poate să zică. Motivele să tot fie neputința, neștiința, mândria, lipsa curajului, modestia, etc.

Ok, dar câți miloși răspund acestui tip de apel? Una e să ceri ajutor (ceea ce nu e ușor pentru că există oameni care nu o fac niciodată și preferă să se chinuie/să răzbată) și alta e să faci o donație, cu toată anonimitatea necesară unui astfel de act, fără surle și trâmbițe.

Însă am întâlnit de multe ori concepții precum:

  • dacă îi dau bani, de unde știu eu că-i consumă cum trebuie? (aici ar însemna: cel care primește ar trebui să gândească la fel ca cel ce oferă dar dacă s-ar întâmpla așa, nu ar mai avea nevoie sărăcuțul)
  • mai bine recunoaște că are nevoie de bani pentru țigări și băutură, și-i dau pentru sinceritate
  • îi dau mai bine mâncare/haine ca să nu cheltuie banii aiurea (una e să-ți fie sete și să primești un colac de pâine și alta e să primești apă de la izvor/canal)
  • am muncit pentru banii ăștia, să muncească și el/ea (dacă undeva există un dezechilibru de forțe, cine trebuie să preia inițiativa?)
Trâgând linie, de ce contează ce face omul mai departe cu bunul/binele primit de la tine? Dacă oferi, ai scăpat totodată și de o responsabilitate dar ai creat alta.

Logică de fier și minte de mămăligă

Vineri, 15 iulie 2011

Adică mămăliga era pe masă și cel care a gătit-o a mâncat-o singur. Tu ai văzut-o și știi că minte când spune că ți s-a părut că ai văzut ceva galben și pufos la el în bucătărie!  Sigur că nu.

sărind peste introducerea asta împiedicată

Iar mă leg de chestiile pe care le aud și-mi zgârie mai mult mintea decât logica. Mai la bătrânețe sau în preajma ei, oamenii sunt foarte interesați de mălaiul altora. Mai ales când mormanul lor e de o mie de ori mai mic decât muntele vecinului. Eu pe ăștia cu pensii de ț-șpe mii i-aș omorî! Zice unul care va avea o pensie normală, sănătoasă, fără bătăi de cap. Logica lui: ăștia care au, au de acolo de unde nu avem noi. Adică se fură la nivel înalt, se dă pe sub mână, se trag sfori, mustăți, la rost, etc. Nimic nou sub soare. Dacă-i omori, vin alții și fac împărțeala. Nici urmă de pesimism aici, corupție și atât. Teren minat.

Altă logică de fier: eu pe proști i-aș trimite pe altă planetă. Și ce s-ar întâmpla? Ar rămâne cocalarii. Zboară cu viteză nemaipomenită o petiție pe net împotriva cocalarilor. Ok, către ce destinație exotică le cumpărăm bilet dus, fără întors? Și cum se stabilește exact cine e prost și cine-i mai breaz? Normal că egoistul va găsi mereu soluții în favoarea lui.

Sistemul juridic ar suferi multe schimbări estetice dacă fiecărui cetățean i s-ar permite o intervenție, după bunul său plac. Și dacă ar rămâne mereu deschis către propuneri, s-ar termina vreodată lista?

Drept urmare: săracii cu duhul ar deveni mici hitleriști, femeile urâte și cocoșate ar da cu ciocanul peste genunchii ăstora mai frumoase, omul fără nume ar mâzgăli coperțile celor care scot cărți pe bandă rulantă, baba Leana ar scoate ochii lu baba Novac pentru că e mai tânăr(ă). Ș.a.m.d.

p.s. numai omul de mai sus putea să inventeze grădini zoologice pentru oameni. Cu siguranță animalele, dacă ar avea glas, ar milita pentru alergatul pe floricele cu câmpii, hai să le-adunăm copii. Mă rog, militează la libertate și nu la strivirea spațiilor verzi. Cine nu crede, să urmărească ce face un câine când îl scoți la plimbare. Dacă nu, atunci să urmărească ce fac doi câini la masă.

Cu ploconul în proţap

Sâmbătă, 3 mai 2008

 

De când s-au inventat cadourile destinaţia lor a început să devină şi dobândirea a diferite favoruri. Este un fel de troc dar punînd totul în balanţă, unul din talere oferă mereu mai mult, de regulă cel care nu are şi vrea să obţină ceva. Cum vine asta?

Ca să-ţi crească cineva nota la purtare trebuie să ştii cum să plasezi strategic darul în braţele beneficiarului iar el să mimeze ploi torenţiale uitîndu-se pe pereţi sau fluierînd a pagubă.

Ca să-ţi scadă punctele din carnetul de conducător la volan trebuie să ştii să deschizi anumite portiere, să pui timbru pe plic şi să nu-l lipeşti. Există şansa ca el să fie prea subire şi un adaos substanţial pune punctul pe i. Să ne mai mirăm că se deschid toate uşile?

Diplome! Cine vrea diplomă de mare studios o poate primi în aceleaşi condiţii mai mult sau mai puţin financiare. De fapt, avem o ţărişoară mândră în care toate detaliile importante sunt afişate la birourile de secretariat iar orice serviciu este cu tarif normal, inclus în taxe. Orice coincidenţă cu eventualele adaosuri este pur întâmplătoare iar realitatea îţi face cu ochiul şi zâmbeşte promiţător.

Hm… oricât am încerca să eliminăm aceste modalităţi subtile de a rezolva problemele, nu prea văd ca acest fenomen să dispară prea curând. Dimpotrivă! La cât suntem de ingenioşi, nu m-aş mira să se rezolve toate dintr-un schimb de priviri conectat la ultima tehnologie wireless iar profitul să fie cu du-te vino ca-ntr-un lanţ trofic.

România, don`t worry! Ţepeş e mort de mult timp iar ploconul e la el acasă.

Fidelizarea, dincolo de strategii şi recompense materiale

Marți, 12 februarie 2008
smile1.jpg

Mi-ar plăcea ca atunci când intru într-un magazin să nu mai văd vânzătoare care nu ştiu să zâmbescă şi să mă forţeze să cumpăr pungi. Da, costă puţin dar am o  colecţie impresionantă acasă şi nici nu le folosesc.

Totuşi, nu numai în domeniul comercial poate fi întâlnit fenomenul feţe posomorâte, dar şi  în mare parte dintre ghişee, birouri, etc. Cu cât angajatul cu pricina este mai bine plătit, cu atât îşi dă mai mult interesul să fie prietenos, amabil, drăguţ, zâmbăreţ. Numai aşa se poate?

Acum ceva timp mă confruntam cu o problemă similară atunci când apelam relaţii cu clienţii la o mare companie de telefonie naţională. Între timp am sesizat că i-au mai instruit pe oameni dar tot supăraţi pe viaţă răspund la telefon.

Dincolo de profesionalismul îmbufnat sau de faţadă, acum când concurenţa este atât de mare indiferent de domeniu, nu am avea oare cu toţii de câştigat dacă am fi mai naturali iar zâmbetul să fie unul firesc?

Cerşetorul perfect şi vânzătorul cu succes

Sâmbătă, 9 februarie 2008

in-trecere.jpg

Mereu am crezut că pentru a avea succes trebuie să nu fii disperat dar aceasta nu este o soluţie universal-valabilă.

Merg pe stradă şi văd cerşetori, unii stau pur şi simplu pierduţi, nu cer nimic, aşteaptă. Alţii sunt de-a dreptul obositori, se ţin după tine, insistă, sunt sufocanţi, te determină să le dai ceva numai ca să te lase-n pace. Tu pe care-l iei în considerare mai mult?

Cerşetorul adevărat are multe calităţi pe care nu le arată. În primul rând, în mod paradoxal, el nu cere! Condiţia lui este cea care ne arată că suntem mici cu toţii dacă nu ştim să-l vedem pe celălalt când îi este greu şi nu-l ajutăm.

De ce nu ne plac cerşetorii? Pentru că ei sunt aşa cum nu ne-ar plăcea vreodată să ajungem. Nu vrem ca altuia să-i fie milă de noi tocmai pentru că unul are mândrie iar celălalt a renunţat demult la ea.

Un prieten îmi spunea că degeaba oferi ceva unui om dacă lui nu-i trebuie, nevoia este în acest caz, sinonim cu acum, orice ajutor venit după poate fi de prisos ori prea târziu.

Care este asemănarea totuşi cu un om care vinde? Dacă insişti, exact cum aminteam puţin mai devreme, nu mai vrea nimeni să cumpere de la tine. Devii un cerşetor de atenţie, oricât ai fi de instruit sau politicos deci nu o să vinzi niciodată fiind agresiv. Nu ne plac cei care cer! Ne place să oferim atunci când simţim că este cazul.

Aşadar dacă reuşeşti să vinzi fără ca omul să aibă impresia că a cumpărat, acela este succesul (în opinia mea). Să plece de la tine şi să nu-i pară rău că a cheltuit bani, la fel cum nu-ţi pare rău când oferi ceva unui cerşetor simplu.

De aceea teoria mea despre vânzări şi cerşetori este similară: insistenţa ne pune pe fugă!