Archive for the ‘Cărţi’ Category

Autopsihologia

Luni, 12 iulie 2010

Nu este o ştiinţă nouă. Făcând curăţenie printre diverse cărţulii electronice, dau peste Cum să te psihanalizezi de unul singur a lui Andree Roberti. Nu am găsit prea multe informaţii pe net despre acest Andree dar cartea e interesantă şi merită trecută prin sită. O citesc şi selectez câteva aspecte.

Pentru autopsihanaliză nu ai nevoie de un om ci mai degrabă de introspecţie. Mai aflu şi despre forme de laspusuri, cum ar arăta lumea dacă toţi am fi egoişti, de cauzele bâlbâielilor, psihologia sinucigaşului, despre visători, bunul simţ, nevroze, conflictele dintre generaţii, legătura dintre bolile fizice şi bolile mentale. De ţinut minte că termenul normal se referă la majoritate şi nu obligatoriu la ceva sănătos. Uite de-asta îmi plac mie particularităţile!

aici cartea în format pdf

La sud de graniţă, la vest de soare

Marți, 6 aprilie 2010

Până să ajung la acest roman al lui Haruki Murakami, am apucat să citesc doar În noapte şi În căutarea oii fantastice. Din ce în ce mai bine, am zis. Ceea ce nu apucasem să citesc până acum  îmi place mai mult.

Urmează să mă apuc de Pădurea norvegiană şi apoi de Salcia oarbă, fata adormită – o colecţie de povestiri. (Una dintre ele, Tony Takitani, a fost ecranizată. Am aflat că a fost scrisă de Murakami abia după ce am văzut filmul.)

Nu am obiceiul de a citi chiar tot ce a scris un autor dar Haruki Murakami are un stil aparte, vrei să te mai întâlneşti cu el. A-l citi e ca şi cum ai înota printre rânduri, ca un peşte în mediul său natural. Felul dezinvolt în care conturează personajele trădează o bogăţie de trăiri şi simţiri. Pe lângă asta, autorul îmbină delicat bucăţele din real cu fantasticul pentru a te abandona în acesta. Te năuceşte într-un mod plăcut.

Personajul principal, Hajime, este un singuratic ce iubeşte cărţile şi muzica. La sud de graniţă se pare că este  iluzia sau cântecul lui Nat King Cole, South of the Border. Nu am găsit piesa dar romanul mi se pare că se îmbină perfect cu Unforgetable. Nu o poate uita pe Shimamoto, fata din copilăria sa. Cu ea a trăit cele mai frumoase momente din viaţă.

Deşi suprarealist, romanul explorează exact aceaste sentimente, de la apariţia lor şi până la maturitate. Hajime nu înţelege de ce niciuna dintre fetele pe care le cunoaşte sau cu care are o relaţie nu-l încântă aşa cum o făcea Shimamoto.

Ce ar fi spus Freud despre asta? Băiatul era tânăr, sentimentele erau curate, nu ştia ce-i aia o erecţie, îi plăcea zâmbetul fetei, muzica pe care o ascultau dar şi timpul  petrecut împreună. Ele l-au marcat, din această cauză îl (mai) bântuie fantoma fostei iubiri. Forţa iubirii neîmplinite depăşeşte capacitatea tânărului de a găsi acel ceva care-i lipseşte. Odată plecat pe un drum, întrebările despre ceea ce ar fi fost dacă… nu mai au sens. Ele nu umplu timpul trecut şi nici nu-ţi permit să trăieşti.

La vest de soare stă realitatea: bărbatul căsătorit, soţia, cei doi copii ai lor. Trebuie să lase amândoi iluziile la uşă înainte de a intra sub acelaşi acoperiş. Asta dacă doresc să supravieţuiască probei timpului. Dacă doresc amândoi să trăiască prezentul. Dar romanul nu este atât de melancolic pe cum pare.

Motivul pentru care nu mai voiam să ascult melodia aceea nu avea nicio legătură cu amintirile legate de Shimamoto. Pur şi simplu nu mă mai impresiona ca înainte. Nu pot să spun de ce. Acel ceva special care mă impresionase mai demult, s-a dus. Recunosc şi acum că este o melodie frumoasă, dar atât. Nu am de gând să mă agăţ de o melodie frumoasă care nu mai trăieşte.

Cartea poate fi citită online aici.

Introducere – Arta seducţiei, Cosmin Avram

Sâmbătă, 13 martie 2010

Introducere – arta seducţiei este, înainte de toate, experienţă pe hârtie. Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt, îmi vine în minte Ikiru – a trăi. Ikiru este un film impresionant unde personajul principal îşi schimbă radical modul de viaţă după ce află că mai are de trăit doar câteva luni. Interesant este că personajul mai are puţin şi iese la pensie. El clădeşte, se sacrifică, iubeşte, suferă, dăruieşte, etc. De ce trebuie să aştepţi o viaţă pentru a face asta, de ce trebuie să amâni cele mai frumoase momente din viaţă când poţi începe chiar acum să le trăieşti?

Cartea vorbeşte exact despre această dorinţă, despre materializarea viselor, despre căzături, despre efectele lor pe termen lung dar şi despre cristalizarea personalităţii prin interacţiunea cu ceilalţi. De unde iei putere pentru toate?

Viaţa te determină să cercetezi, să întrebi, să cauţi, să te zbaţi, să descoperi răspunsuri la întrebări. Apoi, exact ca într-un puzzle, lipeşti experienţele de anul trecut cu cele de anul acesta. Tot aşa până ajungi la o vârstă, nu contează care. Aduni, tragi concluzii, înveţi cum să eviţi greşelile pentru a urca pe o treaptă superioară.

Autorul spune că această carte nu e un ghid ci mai degrabă (more…)

Dragostea durează trei ani, Frédéric Beigbeder

Vineri, 19 februarie 2010

După ce clepsidra a stat trei ani nemișcată, a secat. Ca și cum cel din urmă fir de nisip era ultima zi de valabilitate a dragostei. Ca și cum așa li se întâmplă tuturor dar nimeni nu vrea să recunoască. Cine-i vinovat? Hai să fie chimia, oamenii de știință, domnișoarele proaspete care dau strălucire străzii.

Frédéric Beigbeder, autorul trilogiei din care face parte D.d.t.a., trage concluzii, scrie sloganuri pe perete pentru a trece mai ușor peste probleme, are idei fixe, temeri dar și speranțe. 

Romanul este scris într-o notă amuzantă, cinică dar în același timp simți sinceritatea din spatele rândurilor. Personajul principal este chinuit de întrebări existențiale și nu acceptă răspunsuri precum habar nu am. Se teme de superficialitate dar nu face nimic pentru a fugi de ea. Crede în divorț dar se însoară. Pentru societate. Spune că

În primul an, cumperi mobila.
În al doilea an, muţi mobila.
În al treilea an, împarţi mobila.

dar nu este convingător. Iubește dar ajunge să nu mai suporte mâna albă a soției în mâna lui. El i-a cerut-o, ea a luat-o înapoi la divorț. 

Cartea merită citită pentru stilul avangardist, pentru umorul fin și pentru faptul că nu te solicită foarte tare. Genul de scriitură pe care-o citești fără semn de carte.

Cărțile – ambalaj, conținut, impresii

Miercuri, 27 ianuarie 2010

Am primit de la Ammelie o leapșă legată de cum şi-n ce fel cu cărțile. O trimit și eu mai departe la mofturosul cu ochelari şi la Xenonisis dar nu înainte de a răspunde:

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Într-o vreme țineam minte pagina la care am rămas. Nu îmi place să îndoi colțurile, nici să mâzgălesc paginile. Iar dacă totuși nu pot să mă abțin, subliniez uşor cu creionul. Şi pentru că nu are rost să-ţi umpli memoria cu cifre, folosesc un semn de carte confecționat de mine.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?

Dragostea durează trei ani – Frédéric Beigbeder, cumpărată de mine pentru mine.

3. Citiţi în baie?

Din ce am auzit până acum, bărbații (more…)

Brida, Paulo Coelho

Luni, 6 iulie 2009

Dacă vrei să întrezăreşti puntea dintre vizibil şi invizibil, trebuie s-o cunoşti pe Brida. Are 21 de ani, este o tânără fermecătoare, născută cu un Dar. La început poate că vei spune ca şi ea: nu voi reuşi, cine ştie ce a vrut Coelho să spună, dar la finele romanului vei simţi magia pe propria piele.

Pentru o asemenea căutare este nevoie de curaj şi asumarea riscurilor. Brida nu înţelege de ce oamenii îşi pierd timpul pentru a-şi demonstra că au ales ceva greşit când poţi alege direct drumul cel bun. Ea vrea să înveţe magie, nu se mulţumeşte să-i simtă chemarea. Pentru asta îşi înfruntă propriile limite şi temeri. Lucruri de care înainte se ferea numai ca să nu sufere, acum o împlinesc.

Cunoaşte un Mag ce-o învaţă Tradiţia Lunii şi misterul Nopţii Întunecate. Află despre Cealaltă Parte a sufletului şi punctul de pe umărul stâng. Învaţă de la o maestră Tradiţia Soarelui şi dansul pe muzica tainică a lumii.

Drumul pe care păşeşte o apropie din ce în ce mai mult de Darul său iar căutare prinde un sens precis. Începe să simtă viaţa! Ştie că sunt multe lucruri pe care nu le-a descoperit încă dar nu există nimic greşit pe lume. Chiar şi un ceas care nu merge reuşeşte să arate bine ora de două ori pe zi.

Lecţiile capătă un sens pe măsură ce crede în tainele lor. Fiecare personaj devine responsabil de soarta celuilalt. Suntem răspunzători pentru Univers pentru că noi suntem Universul.

Magul, un fel de Stalker, învaţă lecţia care l-a exilat şi care apoi l-a eliberat. Maestra dă mai departe tradiţia iar cel care va încerca să posede o floare îi va vedea frumuseţea cum se veştejeşte. Cine se va uita după floare pe câmp va rămâne cu ea pentru totdeauna. Pentru că ea devine una cu după-amiaza, cu apusul, cu mirosul pământului umed şi cu norii de pe cer.

Brida este cartea pe care o poţi citi numai în cinci ore într-o după amiază însorită, cu pisica în braţe. Poate fi la fel de bine povestea care te teleportează în lanul de grâu, spre desenele pescăruşilor în zbor.

Rupte cu blândeţe din Testamentul de ciocolată

Joi, 19 februarie 2009

După ce o să mori, în cât timp crezi că vei fi uitat? Cine îşi va aminti de tine şi de ce? Dar, mai întâi, chiar vrei ca oamenii să-şi amintească de tine? Nu e mai bine să fii un anonim şi să aluneci prin viaţă neştiut de nimeni? Să fii contabilul tăcut şi morocănos, să fii doar mâna vânzătoarei de la chioşc ori zâmbetul pe care îl uiţi imediat al doamnei care ţi-a rupt ultima oară biletul la cinematograf. Nu ar fi asta cea mai mare dovadă de altruism?

Am ţipat şi mi s-a părut că atunci când ţip îmi iese un câine din piept. Un câine negru.

Moartea nu este nicidecum o aventură solitară. Cei care se duc, trag după ei, în mormânt, o parte din sufletul celor pe care i-au întâlnit de-a lungul vieţii. Cum, poate, tot la fel se adevărat este că cei care nu mai sunt rămân agăţaţi cumva de oamenii pe care viaţa i i-a scos în faţă.

Testamentul de ciocolată, Marian Coman