Archive for the ‘Amintiri’ Category

Omul copăcel

Vineri, 9 decembrie 2011

Era un cântec ce forțase expresia lumea este mare atunci când ești mic cu  o rimă simplă: nu-i nimic. Când am conștientizat că lumea este mare chiar și după ce crești, era la prima lecție de limba engleză.

S-a întâmpat abia prin clasa a șasea, pentru că am făcut rusa la avansați. Întrebările existențiale începuseră să-și facă loc prin diverse agende și pe ultima pagină a caietelor. Acolo se odihneau și alte tipuri de lecții: desene, citate, autografele colegelor de bancă, caligrafie, caricaturile profesorilor, etc.

În loc să ne învețe lecții, profesoara a creat din prima întâlnire o relație de prietenie cu cei care urmau să-i fie elevi. Printre altele, a menționat că lumea devine mai mare cu cât știi mai multe despre ea. Cu cât știi mai mult, te pierzi în și mai multe întrebări. Deși profesoara nu era cine știe ce frumusețe de femeie, din acel moment pentru mine devenise cea mai sclipitoare ființă. Așteptam cu nerăbdare orele ei și-i sorbeam toate cuvintele și gesturile. Totul era frumos la ea: zâmbetul înțelept, vocea blândă, parfumul pe care-l simțeai când trecea printre bănci.

La câțiva ani după, o persoană mi-a spus copăcel. Apoi a continuat cu apelativul acela, folosindu-și degetul arătător spre alți copii. Lumea a râs, cum râde atunci când aude ceva nou. Sau cum râde atunci când nu știe ce să facă.

Și cu al ei copăcel îmi aduc aminte cum am plantat demult, într-un pătrățel de grădină: soia, porumb și grâu. Mergeam în fiecare zi să le ud, să le studiez și să mă minunez cum ies frunzele. Cele de soia erau puțin pufoase și rotunde la margini. Cele de grâu erau înguste și aspre. Cele de porumb semănau cu o altă plantă din care se fac mături.

Ce s-a întâmplat mai departe nu contează. Atât plantele cât și restul ființelor au nevoie de un anumit tratament pentru a crește. Și după ce ajungi la nivelul în care te descurci de unul singur, devii responsabil pentru celelalte tipuri de creștere. Dintre toate, însă, mă obsedează creșterea spirituală. Nu mă întrebați de ce. Dacă ți-au crescut frunzele, nu înseamnă că s-a terminat. Trebuie să mai faci ceva.

Greu dar nu imposibil

Miercuri, 29 iunie 2011

Nu știu alții cum sunt dar mereu mi-au plăcut provocările. La matematică săream exercițiile pe care știam că pot să le rezolv și îmi băteam capul cu alea complicate și finuuțe, cum zicea profu. Era mare satisfacția când vedeam că reușesc să le rezolv și greșesc la alea minore. Oricum, mai mult de nota opt tot nu luam. Dar era și asta o mulțumire, pe partea umană se echilibra balanța.

Ce aiurea e să te îmbraci cu o fustă ce nu permite să faci pași mai mari. Asta mi-a adus aminte de cineva care spunea mereu că grăbește compasul când vrea să ajungă undeva. Limitele sunt săgeți pe care ni le aruncăm în fața pașilor. Totul e să se întâmple mereu așa –> și nu invers <– Ca și cum ai arunca o ancoră la mal și ea se înfige în vapor.

Intens, intens, mai puțin intens

Joi, 2 iunie 2011

De-a lungul timpului, fiecare perioadă a vieții este asociată cu diferite plăceri. Asta te face să spui că-n vremurile respective era bine și frumos când de fapt se întâmpla să punem preț diferit pe pasiuni. Ceea ce-mi plăcea cândva îmi va plăcea mereu numai că se schimbă intensitățile. Muzica a fost pentru mine întotdeauna un punct sensibil. Pe la 13-15 ani fredonam până la refuz I’m so strong outcome take my hand, ain’t talking about dub, etc. Piesele astea au rămas asociate acelor momente, când au intrat la suflet. La fel și melodiile pe care le asociez întotdeauna cu diverse persoane dragi mie, melodii care sunt mai mult ale lor decât ale mele: tenderness, lovesong, remember medown in a hole, why, kiss and say goodbyebaby don’t go, be without youfreedom.

Uitarea de pe urmă

Miercuri, 17 septembrie 2008

De fiecare dată când depăşesc o bătrânică pe scări, văzînd că ajung de câteva ori mai repede ca ea în acelaşi punct, îmi apare în minte o imagine uşor ludică dar nevinovată: iepuraşul care trece pe lângă melc. Amândoi zâmbesc, fiecare în felul lui.

Se face rapid un schimb de roluri, melcul devine iepuraş numai cu gândul şi rămâi cu impresiile în pielea ta. Este un exerciţiu care prinde viaţă când trec prin situaţii de acest gen. Este ca şi cum m-aş vedea la o vârstă înaintată şi proiecţia mea din viitor se întreabă: oare eu cum eram la vârsta ei?

Întrebarea mea a pornit de la desele afirmaţii pe care le aud în rândul persoanelor trecute de prima tinereţe: am uitat tot, nu mai ţin minte nimic! De fapt, uităm cu toţii numai că procesul degradării materiei se produce treptat. Ar trebui totuşi să aducă ceva în plus. Cui sau de ce?

Sufletul nu are vârstă dar poate să acumuleze în permanenţă experienţe, chiar înainte de a scânci în faşă a neputinţă. Pe acest drum începe aventura: scaieţii cu care te îmbraci fără să vrei, se usucă, te dezveleşti de tine sau alegi o mantie opacă până când devii mai mult sau mai puţin conştient cine eşti.

Deşi tranziţia se face în ani, trebuie să treacă prin viaţa ta marile evenimente: alegerile pe care le iei şi consecinţele lor.  În final îţi dai seama că nu mai ai nevoie să ţii minte decât ceea ce-ţi foloseşte azi. Altfel, dacă te pregăteşti să faci bungee jumping într-un ritm slow motion, ce savurezi mai intens: experienţa în sine, destinaţia sau gustul de după?

Sertare scoase din memorie (2)

Luni, 4 august 2008

Mergînd pe aleea din parc m-am hotărât să-i şterg paşii de pe asfalt. Unul câte unul, până rămân doar cei necunoscuţi. Ne plimbaserăm pe acolo cred că de atâtea ori cât a apus soarele de când n-am mai văzut-o şi acum mă incomodau suficient de mult încât să fie aglomeraţie în amintiri.

M-am trezit dimineaţă, cred că era cinci şi un pic. Cu cele câteva cutii de cretă colorată am pornit entuziasmat la drum, fără să mai închid uşa. Avea să ştie careva că e deschisă până nu o proba? Am mai făcut odată aşa cu  o cameră video. Am lăsat-o într-o sacoşă, lângă multe alte sacoşi de la un rând pentru că nu vroiam să o mai car după mine şi când m-am întors, era tot acolo.

M-am hotărât să încep cu aleea pe care ne întâlneam de fiecare dată. În preajmă era un nuc înalt pe care l-am observat dinainte să o cunosc. Mereu găseam toamna nuci proaspăt căzute şi le spărgeam pe drum, cu poftă. Odată i-am dus şi ei una. Mai întâi a zâmbit apoi a mirosit-o şi a spus că este verde dar a ascuns-o în buzunarul de la jachetă.

Ajuns aproape, am văzut conturul fin al paşilor lăsaţi de ea pe caldarâm. I-am recunoscut pentru că alături erau şi ai mei, aproape invizibili. Nu, nu din cauză că pluteam. Nu mă împac deloc cu forţa gravitaţiei, nici nu mă mir că bunica-mi spunea câteodată că sunt cu capul în nori. Îmi aduc aminte şi acum: Vai, Tudore! Cine o să te ia pe tine o trăiască pe altă planetă! Da, da! îmi ziceam eu. Mai bine să mă ia de mână, e mai simplu!

Am scos din rucsac cutia cu cretă. Am zis că cea albă este mai potrivită pentru acest gen de operaţiune şi am început să încercuiesc fiecare amintire până când aleea a devenit o colecţie de tălpi. Aveam senzaţia că mă urmăresc. Unele dintre ele atârnau în aer, inofensive. Privind în gol mi-am dat seama că pentru a le strânge pe toate o să-mi ia cam tot atâta timp cât a durat să se scrie singure acolo. Ce muncă de Sisif!

Am continuat până când mi s-a făcut sete şi m-am oprit. Umplusem o sticlă de cola cu apă de la robinet.  Am văzut asta într-o piesă de teatru şi mi-a plăcut. Am băut din ea şi mi-am privit capodopera, uşor nemulţumit. Urmele începuseră să prindă contur, ca-ntr-o talpă mare. Era acum una singură şi nu ştiam precis dacă este a mea sau a ei. Era din zăpadă. Atunci am ştiut că trebuie să mă opresc. La un moment dat o să se topească, nu?

Am derulat casetele cu viteză înapoi. Toate imaginile ţipau până când ultimul sunet le-a spus psst pentru ultima oară şi le-am închis într-o cutie de pantofi. Acum nu mai era goală.

 

Sertare scoase din memorie (1)

Joi, 31 iulie 2008

După ce şi-a înlocuit ceasul de la mână cu o brăţară de tinichea, cumpărată într-un târg fără nume, timpul s-a oprit într-un plin proces al deconstrucţiei. O scotea din amintirile lui aşa cum dispar liniuţele de la bateria mobilului, pe display. Aici totul se întâmpla în spatele cortinei, acolo unde poţi vedea indiferent că ţii ochii închişi sau nu.

Gândurile au stat în cumpănă, uitînd să privească spre linia de mijloc. Cutiile de pantofi au devenit goale şi tălpile moi de atâta păşit pe vise cu nonşalanţă. Cui îi mai folosesc amintirile atunci când ele sunt egoiste?… se gândea Tudor pe o bancă ce avea vedere spre o baie publică. O să merg să mă spăl, să dau jos toate mângâierile de pisică! Fără să mai stea pe gânduri, s-a trezit în baia de vizavi ce-i făcea cu ochiul.

La intrare, o doamnă mi-a înmânat un chestionar. Cum nu mă interesa prea mult ce scrie acolo, am bifat la întâmplare, numai să mă lase să intru mai repede. Merg mai departe, să citesc meniul.

– Doriţi o baie cu aburi?  mă întrebă o domnişoară sfioasă, îmbrăcată într-o rochiţă de in, aproape transpirată. Cele cu muşeţel sunt indicate pentru melancolici iar băile cu gălbenele stimulează circulaţia sângelui.

– Care este specialitatea casei?

– Vă recomand baia cu petale de iasomie, veţi pleca de aici îndrăgostit de viaţă! îmi spuse  Maja. Avea un ecuson pe piept cu numele ei. Cum intrasem acolo destul de buimac, am acceptat. Simţeam nevoia să încerc ceva ieşit din comun, chiar dacă până atunci nu m-a tentat vreodată o astfel de idee.

M-a condus până la cămăruţa închiriată de mine şi acolo m-a lăsat singur. După ce am apăsat pe câteva butoane, am setat aparatul cu aburi pe light şi m-am întins pe spate. Pe fundal cânta o melodie destul de relaxantă, mi se părea cunoscută dar pe măsură ce mă cufundam în senzaţii, se auzea din ce în ce mai încet.

O vedeam pe ea cum urcă într-un avion decapotabil şi zboară ca-n Arizona Dream, fără să reuşească să iasă din mintea mea. Odată am visat că zbor şi cum eram atât de conştient că este doar un vis, m-am aruncat. M-am trezit brusc. Cred că aţipisem şi cineva bătea în gemuleţul de la uşă. Nu mi-a păsat că sunt gol şi mă poate vedea Maja. Mi-a spus că dacă voi sta mai mult sunt şanse să mă rup de realitate. Hmm, nu sună rău dar toate au o limită. S-ar putea să mă întorc la ea, ce ştie fata asta?

Am ieşit din baie, învelit cu un prosop şi m-am dus la vestiar să mă schimb. Nu era nimeni pe acolo, mă gândeam să o întreb dacă şi-a făcut careva abonament la ei dar am renunţat. Dacă înainte venea omul să se spele pentru că nu avea unde, acum mi-au scuturat ceva portofelul… Nu-i nimic, a meritat!

Am ieşit afară. Era deja seară şi se făcuse puţin răcoare. Ea era cu o mână la ochi apoi s-a ascuns după un colţ şi i se vedea doar marginea rochiei. Când am ajuns acolo, dispăruse şi în aer am simţit numai parfumul ei. Îl simţeam de fiecare dată când ne întâlneam, de la cinci metri distanţă şi pe măsură ce mă apropiam aveam senzaţia că mă scufund într-o lume unde simţurile strigă după ajutor.

– va urma –

Vrei să rămâi în istorie?

Joi, 26 iunie 2008

Oamenii doresc să fie ţinuţi minte sau nu. În Evul Mediu multe tablouri ale Renaşterii s-au născut din această dorinţă de recunoaştere, de a fi evocaţi de ceilalţi. Importanţa acordată modului în care oamenii sunt amintiţi nu şi-a pierdut din semnificaţie nici în zilele noastre. Donaţii generoase pentru diferite scopuri umanitare, fundaţii care să poarte numele binefăcătorului, premii şi burse oferite celor în nevoie, etc.

Pentru cei mai mulţi dintre noi asemenea mecanisme de conservare a memoriei sunt absente. Rămânem prizonierii prezentului uitînd că viitorul are propriile legi, independente de judecata noastră. Tu cum doreşti să rămâi în memoria celor apropriaţi, cum ţi-ar plăcea ca oamenii să-şi aducă aminte de tine şi de existenţa ta pe acest pământ?
https://anaayana.files.wordpress.com/2008/06/we-have-a-map-of-the-piano.pdf