Archive for the ‘A ș t e p t ă r i’ Category

De la cine ai pretenții?

Miercuri, 30 noiembrie 2011

Dacă ai apucat să-ți faci o impresie bună despre un om, oricând poți descoperi că te-ai înșelat. De cele mai multe ori, impresiile pe care mi le formez despre cei din jur nu se opresc niciodată. Las spațiu și pentru calități, și pentru defecte. Fără a le căuta în mod special. Așa e loc pentru surprize și ne-loc pentru dezamăgiri.

Dacă știu că cineva este scriitor, mă aștept să nu greșească la gramatică. Dacă este actor, mă aștept la fel. Zilele-astea am descoperit pe blogurile câtorva artiști, i-uri și cratime puse aiurea. Chestii de genul închide-ți (referindu-se la voi) sau voi pregătii (eu). Aveam pretenții. Oamenii ăștia sunt vedete, sunt cu nasul pe sus, nu au voie să greșească. Cred că mai depinde și cum au ajuns acolo.

În general avem pretenții de la cei pe care-i stimăm. Asta pentru că este plăcut să asiști la evoluția unui om. O bucurie solitară nu face cât una împărțită.

Printre altele, aveam pretenții de la fructele și legumele pe care le consum. Nu știu ce fel de răceală poate fi asta: o zi din săptămână o sperii cu usturoi crud și nimic. Ba am mâncat și salate, ceapă roșie, supe. Nimic. Poate știți voi remedii care funcționează. Deja le-am epuizat pe toate. Inclusiv ceaiuri făcute din plante medicinale. Și nu, medicamentele nu-mi fac cu ochiul.

Vremuri cu termen de garanție

Duminică, 11 septembrie 2011

Aud de multe ori oameni care regretă anumite perioade din viață. Ba aveau salarii mai mari, ba nu știau ce-i aia criză, ba nu au prins disponibilizări de personal, ba… ba.

Mai aud și expresii de genul: ce mi-ar fi plăcut să trăiesc pe vremea lui Vlad Țepeș, pe vremea lui Iisus, pe vremea rochiilor până-n pământ, pe vremea duelurilor, pe vremea lui Eminescu, etc.

Dacă ai fi trăit într-o anumită perioadă și ai fi fost același om de acum, viața ar fi fost, mai mult sau mai puțin, identică. Românii se plâng de soarta lor. Cred că dacă s-ar fi născut nemți, l-ar fi apucat pe Dumnezeu de picior. Nu mai zic ce fericiți trebuie să fie, teoretic, finlandezii. Evident, dacă ești român și visezi la Finlanda. Sau la Portugalia, ca-n piesa asta mișto (dacă se mai joacă).

Nu era mai bine atunci. Era altfel. Existau alte soiuri de probleme iar oamenii pe care-i vedem în filmele alb-negru arătau color. Diferența stă în pahar. Mai exact, ce parte din el alegi: p’aia plină sau p’aia goală.

Raţiunile burlacilor sau „NU doi ci unul singur”

Joi, 3 ianuarie 2008

waiting.jpg

Indiferent că sunt bărbaţi sau femei, din ce în ce mai mulţi oameni aleg să stea singuri. De fapt a fi burlac înseamnă a refuza căsătoria. De unde vine acestă teamă (sau ce este ea)? O să încerc să spun care sunt raţiunile mele pentru care încă mă mai aflu în această categorie. Unele dintre ele pot fi mituri care aşteaptă să fie dărâmate.

Cel mai mult iubim libertatea. În momentul în care te implici într-o relaţie totul se împarte la doi. Nu ştiu dacă este o formă de egoism sau de adaptare dar atunci când trebuie să împarţi timpul tău în fragmente care să conţină activităţi comune pare ca şi cum renunţi la cel  care te formezi. Forma ideală de a fi într-o relaţie şi ea să funcţioneze cel mai bine cred că este împărţirea şi respectarea libertăţilor fiecăruia, în aşa fel încât niciunul dintre parteneri să nu se simtă legat sau constrâns.

Un alt motiv important cred că este incertitudinea. Se spune că atunci când iubeşti, nimeni şi nimic nu te poate face să te îndoieşti de asta. Nu ştim exact când sau cum se instalează sentimentul dar putem şti că ceea ce considerăm  şi numim iubire nu cumva este prietenie, simpatie, obişnuinţă, nevoie sau altceva?

Este mult mai simplu să ne asumăm propria persoană şi să ne dorim mai mult decât putem duce. Se spune că burlacii ori au ţinte prea înalte ori sunt prea exigenţi, într-atât încât nu acceptă pe oricine sau orice. Pentru a putea fi cu cineva trebuie să fii flexibil, să te adaptezi mereu, să laşi de la tine, să recunoşti că ai greşit (atunci când se întâmplă) ori asta nu e chiar simplu.

Câteva nume celbre cred că vor spune multe despre ceea ce caută sau vor burlacii. George Clooney – carieră, faimă, femei frumoase şi mereu tinere? Jude Law – altceva? Jessica Alba, una din cele mai frumoase femei single din lume. Câţiva de pe plaiurile mioritice: Cristi Chivu, Marius Moga, Mircea Radu, Cătălin Botezatu, Bogdan Stelea ş.a. Femei nu prea am găsit deşi sunt convinsă că există multe. Poate veniţi chiar voi cu exemple.

Tragem linie şi vine concluzia. Ce au ei în comun? În afară de faptul că arată bine şi sunt prea buni pentru un om obişnuit, cred că îşi doresc foarte multe şi sunt exigenţi. Să fie acesta motivul principal pentru care cineva stă singur? Sau mitul este acela că un bărbat şi o femeie au fost făcuţi pentru a fi împreună? E chiar atât de greu de mers în doi până la capătul drumului sau se poate şi de unul singur?

Cui îi faci pe plac?

Miercuri, 2 ianuarie 2008

teddy_is_happy_by_barfly_dance.jpg

Oricât de independenţi sau originali am fi, există acele situaţii prin care trecem mai repede doar dacă facem cuiva pe plac. Modalităţile sunt multe, interesant este însă de ce o facem. La asta m-am oprit acum pentru că am observat în ultima vreme o tendinţă a oamenilor de a obţine ceva prin această aşa zisă probă de foc.

A trecut o parte din sărbători, de obicei o gazdă ştie cel mai bine că nu poate primi pe cineva dacă nu-i face pe plac. Nu este o situaţie prin care menajăm, vrem doar să ştim că atunci când cineva pleacă de la tine nu are senzaţia că a pierdut timpul pe când putea face altceva mai bun, folositor, interesant etc. La acest capitol nu ştiu dacă am excelat în anul care tocmai a trecut, mereu este loc de mai bine.

Cele mai frecvente situaţii sunt cele în care oamenii îşi urmează diferite scopuri şi fac pe plac celor care ţin frâiele mai mult sau mai puţin.

Subalternii fac pe plac şefilor pentru a obţine promovări, aprecieri etc. Copiii fac pe plac părinţilor pentru a obţine ieşiri în oraş, bani de buzunar, excursii. Nu te mai cerţi cu colegul de birou ca să îţi fie existenţa mai uşoară la locul de muncă, îi faci pe plac pentru o vreme, renunţi la ceva din tine. La ce? Cred că se numeşte orgoliu, alţii i-ar spune compromis. De fapt cred că devenim puţin mai mici în timp ce aşteptarea aduce ceva mai mare, o satisfacţie reală. Pentru asta este nevoie să ne pese, mai mult sau mai puţin!

Totul se întâmplă pentru a obţine ceva, după un timp mai lung sau mai scurt. Ideea este că indiferent dacă ne convine sau nu suntem legaţi de astfel de situaţii şi nu avem de ales. Ca să rezolvi totul de unul singur ar însemna să nu apelezi niciodată la ajutor, să te izolezi de lume şi să te bazezi numai pe tine.

Trăim printre oameni şi asta nu înseamnă doar comunicare, relaţii familiale, sentimentale sau profesionale. Suntem legaţi câteodată de situaţii care nu ne convin de minune, trecem peste ele şi dăm peste altele. Nu este uşor să recunoaştem că facem cuiva pe plac!

Momentan pot spune despre mine că le mai fac pe plac părinţilor. Oricât de mult m-ar înţelege şi oricât de indulgenţi ar fi, câteodată devin cicălitori şi pentru a evita astfel de situaţii cred că e mult mai simplu să picăm la pace cu ei. Tu cui îi faci pe plac (cel mai des) şi te-ai gândit vreodată de ce?

 

Între aşteptări

Miercuri, 28 noiembrie 2007

 

Distanta dintre diverse asteptari se masoara prin rabdare sau prin agitatie. De alte ori prin intensitatea lor. Asteptarea va implica mereu mai mult sau mai putin timp: pierdut, investit, blocat sau inghesuit.

Nu poti astepta fara sa ingadui sa se intample o stagnare. Tocmai din aceasta cauza stagnarile sunt placute sau nu. Asteptam sa inceapa o piesa de teatru, asteptam un mijloc de transport, asteptam sa vina fulgii de zapada sau sa rasara soarele, asteptam sa vina cineva la o anumita ora, asteptam de cele mai multe ori sa treaca timpul si sa apara altceva in locul lui care sa-l faca mai putin perceptibil.

Imi place foarte mult expresia „in timp ce…”. A devenit celebru pentru punerea ei in practica Napoleon Bonaparte. Probabil ca nu numai el, oricine vrea sa fie dinamic in asteptarea lui face mai multe lucruri simultan.

Este benefic? Sau atunci cand te imparti in mai multe locuri risti sa trimiti atentia ta pe bucatele, trunchiata? Asta depinde probabil de cat de mult iti pasa, cat de mult te poti concentra, daca vrei sa revii sau daca vrei sa lasi loc transparentei.

Nu am vazut oameni care sa iubeasca asteptarea si nici oameni care sa iubeasca rabdarea sau incertitudinea. Din moment ce desavarsirea are legatura cu datul jos a acelor straturi de ceata de pe ochi, o continua perfectionare, cine ar vrea sa stagneze vesnic?

Intreaba la intamplare pe cineva care sunt asteptarile lui pentru viitorul apropiat si va gasi minim doua. Si totusi asteptarea ocupa mare parte din viata! Intre asteptari ne pregatim pentru ea. Cum, cu ce, pentru ce, cat? Intrebarile nu au sfarsit, la fel cum asteptarile gata incheiate sunt legate ca intr-un lant de altele noi.

Totusi, care este marea asteptare? Am o mare banuiala: cumva sa traim cu adevarat?