Arhivă autor

Au trecut ani

Vineri, 14 aprilie 2017

…vorba cântecului. Nu credeam să mai trec pe aici dar nici n-am avut cum să-ngrop aceste rânduri vechi sub preș. Asta era problema, nu am un preș. Sunt un copac cu rădăcinile în aer, mă mișc cu ajutorul gândurilor, pe verticală.
În drumul meu am lăsat boboci de trandafir la umbra rațiunii. Nu mai știu dacă au înflorit. Câteodată suntem prinși de prezent ca două acolade, față-n față.
Oamenii trec prin aer cu crengile, cu tancul, cu petale, cu tot ce au sau cu tot ce le lipsește. Ei vor părți din tine și au acces la fragmente. Tu ai acces la alte pagini ce se scriu sau rămîn ținuturi virgine, călcate de imaginație. Întregul nu este o enigmă ci doar un puzzle ce prinde contur în fiecare an.

După ceva timp

Miercuri, 30 mai 2012

Întâlnirile cu oamenii din trecut sunt ca niște pastile concentrate: cuprind toată viața de la ultima întâlnire cu X și până în prezent. Începi să spui ce ai făcut și celălalt își face un update al persoanei tale: a făcut asta, asta, asta. În concluzie, a evoluat sau nu. Evoluția înseamnă, pentru fiecare, intersecția altor abcise și ordonate. Nepotrivirea graficelor, nepotrivirea lungimii de reacție sau a modului de a-ți gestiona viața, nu înseamnă decât un lucru: fiecare se află acolo unde vrea să se afle. Nimeni și nimic nu pot ține un om în cămașa de forță. Nici măcar destinul. 

Aud de multe ori cum oamenii se plâng de cutare sau cutare lucru. Cine altul ar trebui să fie responsabil pentru faptul că ești trist dacă nu tu? Cine ar trebui să fie responsabil pentru faptul că ai probleme de sănătate dacă nu faci nimic pentru a schimba situația? 

Privește cu atenție la cei din jur. În special la cei care vorbesc mult. Au mereu câte ceva de criticat. Omului îi vine mai ușor să se plângă decât să caute soluții salvatoare și să le pună în aplicare.

Poate că privesc eu cu prea multă răceală problemele altora. Poate că problemele sunt de fapt piedici pe care le acceptăm sau nu, o vreme, în viața noastră. 

***

Joi, 23 februarie 2012

În fiecare zi afli ce înseamnă să îmbătrânești. Dar acesta nu este un proces de degradare, așa cum zice primul impuls. Să acumulezi ceea ce-ți lipsea, ceea ce a trebuit să cauți ca să ajungi în punctul actual, este o mostră de Viață.

Atâta timp cât în acest proces nu există liniște (în comparație cu tinerețea ce nu oferă garanții), nu va apărea niciun zâmbet pe buze. Cum altfel poți prețui tinerețea, dacă nu simțind-o pe propria piele? Invidia nu are ce căuta în această ecuație.

Oare există o lume în care pacea este singura modalitate de comunicare, ce se poate citi în ochii fiecărei ființe? Dacă spre asta ne îndreptăm cu fiecare an, nu ar trebui să fim împăcați cu tot și toate?

Urăsc certurile, oamenii care țipă și mândria. Toate stau la baza celei din urmă. Atâta timp cât oamenii se vor simți mici profesori ce vor să dea lecții gratuite și să primească aplauze, cercul nu se va rupe. Acesta este unul dintre motivele pentru care prefer să țin gândurile acolo unde se nasc. Dar uneori mai scapă.

Postura de observator

Duminică, 8 ianuarie 2012

Atunci când am început acest blog nu m-am gândit cât va trăi. Pur și simplu aveam chef de scris și simțeam nevoia să interacționez cu cât mai multe persoane, pe subiectele propuse.

Au trecut 5 ani și entuziasmul de la început s-a diminuat. Ba aș zice că s-a îndreptat în alte direcții, pentru că am fost mereu omul (sau oama?) mereu pasionată de ceva. Așa am acordat din ce în ce mai puțin timp blogului.

Relațiile pe net sunt simpatice dar, e mult mai bine să interacționezi în mod direct, cu oamenii care gravitează în jurul tău. Cred că pierdem prea mult timp pe net, printre necunoscuții pe care avem impresia că-i cunoaștem, în loc să construim relații în viața reală. Alocăm prea puțin timp celor care vorbesc lângă urechile noastre, din diverse posturi. Avem prea puține prietenii în viața reală și prea mulți amici virtuali.

Am lăsat să treacă ceva timp până la a decide dacă vreau sau nu să închid blogul. Realizez că nu are rost să-l mai țin, din moment ce nu mai este un spațiu activ. Nu mai vreau să fiu pe net. Toate gândurile scrise pe aici vor ajunge în sacul cu naftalină. Și nu-mi pare rău.

În ultima vreme am lăsat oamenii să vorbească. Nu am intervenit cu părerile mele. Doar am observat, am analizat, am acordat atenție tuturor celor care aveau ceva de zis. Uneori, a vorbi despre tine nu mai lasă loc celor din jur. Percepțiile noastre au nevoie de tăcere.

Acesta este ultimul meu articol. Mai las blogul deschis până la sfârșitul lunii, ca să nu fac surprize neplăcute închizându-l acum. Cred că până aici i-a fost.

Voi continua să-i citesc pe cei dragi. Ba chiar voi mai interacționa cu ei. Atunci când am timp, atunci când simt nevoia să mă conectez la gândurile lor. Mulțumesc tuturor celor care au trecut pe aici.

p.s. Blogul meu cu filme rămâne deschis.

Când clepsidra se întoarce

Joi, 29 decembrie 2011

Uitându-mă la fețele/cuvintele oamenilor, aș vrea să le fur toate of-urile. Să le-nchid undeva. În sticla cu răutăți. Apoi, s-o arunc la capătul pământului. Dar cum lucrurile astea sunt utopii, mă rezum la a trimite gânduri pozitive către toți.

Am primit zilele astea un mesaj drăguț de la cineva cu care m-am împrietenit astă primăvară. Prietenii sunt ca soarele; deși nu-l vezi pe cer, știi că există. 

Clepsidra acestui an începe să se îngusteze în talie. Simt cum ultimele zile din an îmi dau energie, în mod neobișnuit. Dacă-n anii precedenți reflectam pe marginea zilelor care se arhivează, acum privesc la ceea ce pot construi. Totul mi se înfățișează în minte și mai apoi, în fața ochilor. Exact așa cum am vizualizat, planurile devin palpabile.

Până la anu’ cine știe pe unde-mi vor zbura cuvintele. Dacă nu apuc să le prind cu tastatura, e clar că vor să zboare. Mai scriu în gând și arunc totul pe fereastră. Dimineața văd copacii, cerul și răsăritul în gif-uri. Viața se desfășoară în mii de fotografii, una după alta. Contrastul este impecabil. Lumina cade bine din orice unghi. Culorile sunt chic. Cele mai bune fotografii le face natura, prin autoportrete și ochii celui care pică în tablou.

Mereu m-au fascinat clepsidrele. Anii intră în ele fără ajutorul nimănui. Le întorci și conținutul se schimbă singur. Timpul aduce alte fire de nisip și zile care nu seamănă niciodată una cu cealaltă. Pentru mine 2011 a fost anul prieteniilor. Nu este adevărat că numai în copilărie poți lega relații veritabile. Te poți împrieteni oricând, atâta timp cât nu-ți pierzi încrederea în Oameni.

În mintea unui brad

Joi, 22 decembrie 2011

Cum stăteam falnic și-mi umpleam plămânii cu aer proaspăt, cineva m-a scos din ghete. Am căzut pe spate și mi-am pierdut cunoștința. Când m-am trezit, eram așezat lângă alții ca mine. Unii dintre ei erau chiar copii și dispăreau la scurt timp după ce doi oameni arătau cu degetul spre ramurile verzi. Unul se scotocea prin buzunare, celuilalt îi sticleau ochii. La scurt timp băteau palma și brăduțul pleca pe spinarea omului cu buzunarele goale. Am crezut că mi se va întâmpla la fel.

Deja era seară și se auzea ho-ho-ho în zare. La un moment dat a început să ningă. Eram bucuros că mai sunt afară. Pe vizavi erau alții ca mine, mai țepeni și albi. Dispăreau repede și nu înțelegeam cum de nu le cade zăpada de pe ramuri. Am încercat să le vorbesc, dar erau surzi și muți. Brațele lor se puteau lipi de corp, cu ușurință. I-am lăsat în pace, erau prea mândri de contorsionismul de care dădeau dovadă.

Tot încercam să-mi dau seama pe unde sunt, când mi-am adus aminte ce-mi povesteau bunicii. Brăduțule, va veni și vremea ta. Preț de câteva zile, vei străluci și lumea se va aduna în jurul tău. În acel moment, un copil cu vocea pițigăiată a strigat: el e, hai să-l ducem acasă!

Abia am încăput pe ușă. M-au împins și am intrat în cele din urmă, cu coatele înainte. Presimțeam că nu voi mai vedea pădurea, dar bucuria era mare: urma să fac parte din nu știu ce ritual pe care oamenii îl iubesc. Au început să agațe pe mine tot felul de lucruri lucioase. Nu m-am supărat. Ba chiar m-am simțit  important când au început să cânte despre mine că-s frumos, că am cetina extraordinară. În preajma mea era o aglomerație cum nu am văzut. Am imortalizat momentul și, ce-a urmat după, nu mai țin minte.

Desculță de cuvinte

Luni, 19 decembrie 2011

Când credeam că praful se așează pe portativ, am simțit muzica. Apoi, cuvintele s-au ascuns într-un săculeț de in. Ce vreme, numai bună de hoinărit cu fularul la gât și mănușile roșii. Doar îți poți vedea respirația, când sufli în aer. Există un portativ și-n ea, chiar dacă dispare repede.

Totul stă să se transforme-n zăpadă, să acopere un an ce țiuie ca locomotiva de tren. Abia-l mai aud, dar știu că fumul din zare este felul timpului de a spune că va reveni. Cu haine noi, cu muzică nouă. Poate chiar cu episoade.

Am cutreierat fără cuvinte, prin fiecare apus de soare. Când am ajuns acasă și-am deschis ușa, mi-a sărit în față cuvântul pace. Exact ca leoaica lui Nichita.