Archive for decembrie 2011

Când clepsidra se întoarce

Joi, 29 decembrie 2011

Uitându-mă la fețele/cuvintele oamenilor, aș vrea să le fur toate of-urile. Să le-nchid undeva. În sticla cu răutăți. Apoi, s-o arunc la capătul pământului. Dar cum lucrurile astea sunt utopii, mă rezum la a trimite gânduri pozitive către toți.

Am primit zilele astea un mesaj drăguț de la cineva cu care m-am împrietenit astă primăvară. Prietenii sunt ca soarele; deși nu-l vezi pe cer, știi că există. 

Clepsidra acestui an începe să se îngusteze în talie. Simt cum ultimele zile din an îmi dau energie, în mod neobișnuit. Dacă-n anii precedenți reflectam pe marginea zilelor care se arhivează, acum privesc la ceea ce pot construi. Totul mi se înfățișează în minte și mai apoi, în fața ochilor. Exact așa cum am vizualizat, planurile devin palpabile.

Până la anu’ cine știe pe unde-mi vor zbura cuvintele. Dacă nu apuc să le prind cu tastatura, e clar că vor să zboare. Mai scriu în gând și arunc totul pe fereastră. Dimineața văd copacii, cerul și răsăritul în gif-uri. Viața se desfășoară în mii de fotografii, una după alta. Contrastul este impecabil. Lumina cade bine din orice unghi. Culorile sunt chic. Cele mai bune fotografii le face natura, prin autoportrete și ochii celui care pică în tablou.

Mereu m-au fascinat clepsidrele. Anii intră în ele fără ajutorul nimănui. Le întorci și conținutul se schimbă singur. Timpul aduce alte fire de nisip și zile care nu seamănă niciodată una cu cealaltă. Pentru mine 2011 a fost anul prieteniilor. Nu este adevărat că numai în copilărie poți lega relații veritabile. Te poți împrieteni oricând, atâta timp cât nu-ți pierzi încrederea în Oameni.

În mintea unui brad

Joi, 22 decembrie 2011

Cum stăteam falnic și-mi umpleam plămânii cu aer proaspăt, cineva m-a scos din ghete. Am căzut pe spate și mi-am pierdut cunoștința. Când m-am trezit, eram așezat lângă alții ca mine. Unii dintre ei erau chiar copii și dispăreau la scurt timp după ce doi oameni arătau cu degetul spre ramurile verzi. Unul se scotocea prin buzunare, celuilalt îi sticleau ochii. La scurt timp băteau palma și brăduțul pleca pe spinarea omului cu buzunarele goale. Am crezut că mi se va întâmpla la fel.

Deja era seară și se auzea ho-ho-ho în zare. La un moment dat a început să ningă. Eram bucuros că mai sunt afară. Pe vizavi erau alții ca mine, mai țepeni și albi. Dispăreau repede și nu înțelegeam cum de nu le cade zăpada de pe ramuri. Am încercat să le vorbesc, dar erau surzi și muți. Brațele lor se puteau lipi de corp, cu ușurință. I-am lăsat în pace, erau prea mândri de contorsionismul de care dădeau dovadă.

Tot încercam să-mi dau seama pe unde sunt, când mi-am adus aminte ce-mi povesteau bunicii. Brăduțule, va veni și vremea ta. Preț de câteva zile, vei străluci și lumea se va aduna în jurul tău. În acel moment, un copil cu vocea pițigăiată a strigat: el e, hai să-l ducem acasă!

Abia am încăput pe ușă. M-au împins și am intrat în cele din urmă, cu coatele înainte. Presimțeam că nu voi mai vedea pădurea, dar bucuria era mare: urma să fac parte din nu știu ce ritual pe care oamenii îl iubesc. Au început să agațe pe mine tot felul de lucruri lucioase. Nu m-am supărat. Ba chiar m-am simțit  important când au început să cânte despre mine că-s frumos, că am cetina extraordinară. În preajma mea era o aglomerație cum nu am văzut. Am imortalizat momentul și, ce-a urmat după, nu mai țin minte.

Desculță de cuvinte

Luni, 19 decembrie 2011

Când credeam că praful se așează pe portativ, am simțit muzica. Apoi, cuvintele s-au ascuns într-un săculeț de in. Ce vreme, numai bună de hoinărit cu fularul la gât și mănușile roșii. Doar îți poți vedea respirația, când sufli în aer. Există un portativ și-n ea, chiar dacă dispare repede.

Totul stă să se transforme-n zăpadă, să acopere un an ce țiuie ca locomotiva de tren. Abia-l mai aud, dar știu că fumul din zare este felul timpului de a spune că va reveni. Cu haine noi, cu muzică nouă. Poate chiar cu episoade.

Am cutreierat fără cuvinte, prin fiecare apus de soare. Când am ajuns acasă și-am deschis ușa, mi-a sărit în față cuvântul pace. Exact ca leoaica lui Nichita.

Dar ce sărbătorești acolo?

Miercuri, 14 decembrie 2011

Foarte mulți oameni se plâng în luna decembrie. Sărbătorile îi deprimă. Alții devin contabili și trag linie unui bilanț compus din patru anotimpuri și nu știu câte obiective. Proiectele ar trebui să ajungă la 100%, ca un download/upload. Hai să vedem de ce.

De când mă știu, am avut aceeași atitudine în această perioadă. Când eram copil, nu înțelegeam de ce trebuie măcelărit porcul. Îmi astupam urechile și încercam pe cât posibil să ocolesc momentul. În casă mirosea numai a mâncare. La început a crudități. Apoi, a vapori de aburi și a prăjeală. Mai ajutam din când în când la făcutul cârnaților și îmi imaginam cum acei kilometri de carne vor ajunge pe farfuriile oaspeților. Îmi imaginam cum o să-i stropească cu vin roșu iar la urmă vor lua tone de cărbuni medicinali. Ca să pice bine mâncarea și să încapă și-n zilele ce urmează, cu spor.

Bine că s-au lăsat ai mei de obiceiurile astea. Între timp, am crescut și-mi pregătesc singură mesele. Îmi place să mă rezum la simplitate. Încerc să conștientizez ce se sărbătorește de fapt în acel moment și o fac în felul meu. Cu cât te îndepărtezi de esențe, cu atât nu mai știi ce faci.

Ce nu înțeleg și mi se par trase de păr?

Beculețe și ornamente încă din luna noiembrie. Cadouri cumpărate cu două luni înainte. Mâncare gătită și pregătită cât pentru o cazarmă. Băutură cât să faci criță un cartier întreg. Coniacuri, lichioruri, bomboane și zahăr cât cuprinde. Abuz alimentar și oameni ajunși la spitalul de urgență.

Pe net, tot felul de articole: ce manichiură să-ți faci de Crăciun, cum să te înțelegi cu soacra în preajma sărbătorilor, cum să împodobești bradul, cum să-ți îmbrobodești iubitul, cum să apretezi fața de masă, cum să tăvălești sarmalele, ce colinde să asculți, ce filme să privești ca să intri în spiritul sărbătorilor, ce podoabe să-ți agăți pe ușă, etc.

Îmi lipsește simțul umorului când văd Moș Crăciuni atârnați la etajul 8. Tu fiind în casă, oricum nu-l vezi. Deci e pus acolo de ochii lumii. Îmi lipsește simțul bunătății când trec pe lângă un cerșetor și încerc să-mi dau seama ce caută acolo. Profită de aglomerație și de filantropia de sezon. Mă irită avalanșa de oameni buni, apăruți peste noapte. Unde erau acești oameni tot restul anului? Mai sunt și alții care s-au întrebat.

Nu înțeleg ateii care sărbătoresc Crăciunul.

Nu înțeleg de ce trebuie să te bucuri de o sărbătoare numai pentru că ai parte de ceva timp liber.

Nu cumva oamenii sunt triști pentru că nu simt sărbătorile, pentru că nu știu de unde vine atâta bucurie falsă? Altfel, ar trebui să nu-ți mai încapi în piele la mirosul cozonacului, la auzul colindătorilor, la auzul clopotelor de la biserică.

De acum 2000 de ani și până azi, sărbătorile s-au diluat. Copiilor li se umple capul cu reni, moși de ciocolată (care intră pe horn curați și ies cu funingine pe nas), brazi, zăpadă. Ăsta e Crăciunul?

Run Forrest, run!

Miercuri, 14 decembrie 2011

Dorința omului simplu de a lăsa în urmă diverse povețe, a existat dintotdeauna. Pe lângă ele mai există avertismentele. Ca să-ți fie bine, să nu cazi în aceleași capcane în care au picat cei dinainte. Nu spun că trebuie să le faci pentru a fi în rând cu lumea, pentru că lumea poate sta, bine-merci, într-o cutie cu creioane colorate. Când le scoți, ies toate buluc. Dacă le dai drumul, așa cum cere gravitația, te pomenești cu ele pe jos.

Primul care cade este omul spân. Imediat după, omul roșu. În 2011, cei doi și-au schimbat fețele. Au trecut pe la solar, s-au machiat, și-au ascuțit glasul (deși era mai ușor cu o infuzie de heliu). Cel spân și-a cumpărat meșe, și-a făcut implanturi. A luat de prin alte locuri și a pus pe frunte. Părul ar trebui să inspire încredere. Cel roșu deja se confundă cu sticla de cola, cu avertismentele antivirușilor și cu Moșul. Nu mai rămâne decât să-i recunoști.

Newsman: Sir, why are you running?
1st Reporter: Why are you running?
2nd Reporter: Are you doing this for world peace?
3rd Reporter: Are you doing this for women’s right?
Newsman: Or for the environment?
Reporter: Or for animals?
3rd Reporter: Or for nuclear arms?
2nd Reporter: Why are you doing this?

Forrest: I just felt like running.

Plăceri

Marți, 13 decembrie 2011

Nu știu dacă există satisfacție mai mare decât a hrăni pe cel căruia-i este foame/sete. De fericire, sănătate, bucurie. Adevărul îi va hrăni pe cei care-l caută, cu Adevăr.

Fărâme

Luni, 12 decembrie 2011

O prietenie poată să fie veche de când lumea, veselă și frumoasă. Dacă în interiorul ei își face loc invidia, va începe să se deșire, ca firul de la dres. Rezultatul: doi oameni care nu mai știu ce au croșetat împreună și de ce. Că era fular, nu ținea de cald amândurora. Că erau mănuși, nu lăsau palmele la vedere. Cică palmele exprimă deschidere.

Graficul sfaturilor devine liniar din momentul în care conștientizezi că lumea nu are nevoie de revelațiile altora. Descoperirile mele pot fi compatibile cu descoperirile altei persoane dar, nu vor avea niciodată același efect. Nici nu vor acoperi aceleași nevoi sau goluri. Ce rost are să le expui?