Archive for noiembrie 2011

De la cine ai pretenții?

Miercuri, 30 noiembrie 2011

Dacă ai apucat să-ți faci o impresie bună despre un om, oricând poți descoperi că te-ai înșelat. De cele mai multe ori, impresiile pe care mi le formez despre cei din jur nu se opresc niciodată. Las spațiu și pentru calități, și pentru defecte. Fără a le căuta în mod special. Așa e loc pentru surprize și ne-loc pentru dezamăgiri.

Dacă știu că cineva este scriitor, mă aștept să nu greșească la gramatică. Dacă este actor, mă aștept la fel. Zilele-astea am descoperit pe blogurile câtorva artiști, i-uri și cratime puse aiurea. Chestii de genul închide-ți (referindu-se la voi) sau voi pregătii (eu). Aveam pretenții. Oamenii ăștia sunt vedete, sunt cu nasul pe sus, nu au voie să greșească. Cred că mai depinde și cum au ajuns acolo.

În general avem pretenții de la cei pe care-i stimăm. Asta pentru că este plăcut să asiști la evoluția unui om. O bucurie solitară nu face cât una împărțită.

Printre altele, aveam pretenții de la fructele și legumele pe care le consum. Nu știu ce fel de răceală poate fi asta: o zi din săptămână o sperii cu usturoi crud și nimic. Ba am mâncat și salate, ceapă roșie, supe. Nimic. Poate știți voi remedii care funcționează. Deja le-am epuizat pe toate. Inclusiv ceaiuri făcute din plante medicinale. Și nu, medicamentele nu-mi fac cu ochiul.

Sfaturi pentru șoferițe

Marți, 29 noiembrie 2011

Am zis de multe ori că fac școala de șoferi dar, până acum nu am avut nevoie nici de mașină, nici de carnet. A sosit însă momentul în care este imperios permisul. Așadar, m-am apucat de studiu. Mi-am cumpărat cartea cu legislația rutieră și stau cu burta pe ea. De fapt, stau turcește când învăț. Cu caietul și pixul lângă mine, pentru a-mi nota ce vreau să nu uit.

La partea practică sunt abia la început. Este puțin enervantă trecerea de la o treaptă de viteză la alta, dar încep să-i înțeleg rostul. Am auzit că astfel de manevre devin la un moment dat automatisme. Nu mă grăbesc. Deocamdată învăț pe cont propriu, în ritmul și timpul ales de mine.

Am căutat forum-uri pe această temă, dar nu prea găsesc ce mă interesează: experiențele altora. Așadar, dacă se încumetă careva, orice informație este binevenită. Cum a fost la început, cu ce probleme te-ai luptat, ce ți-a venit greu să faci, etc. Cred că e bine să știi toate aceste secrete de la cei care le-au învățat pe propria piele. Bineînțeles, cu condiția să le divulge.

Așa se face

Luni, 28 noiembrie 2011

Unele detalii devin curiozități prin simplul fapt că-ți trec de prea multe ori prin fața ochilor. De câte ori am întrebat pe cineva de ce femeile musulmane trebuie să umble acoperite 99%, de fiecare dată am obținut răspunsuri diferite. Și nu am întrebat oameni la întâmplare ci chiar pe cei care practică aceste obiceiuri.

Cineva mi-a spus că femeile lor trebuie să fie acoperite pentru a nu ispiti bărbații. Altcineva mi-a spus că o femeie acoperită va fi întotdeauna interesantă, indiferent că este urâtă sau frumoasă. Altcineva zicea că punând o femeie într-un grup de bărbați, vor privi cu toții numai la ea. Cum poate un popor să fure aceste libertăți: cum te îmbraci, a câta roată de la căruță ești, pe cine asculți, etc.?

În alte țări se practică și azi circumcizia femeilor. Nu contează că la astfel de ritualuri mor două din zece fetițe în numele purificării. Unde stă logica celor care urmează cu sfințenie aceste obiceiuri?

De multe ori omul are tendința de a respecta ceea ce pentru bătrâni era sfânt, fără a trece prin propriul filtru realitatea înconjurătoare. Așa se face! Câteodată mă-ngrozesc răspunsurile astea. Pentru cine se face, pentru ce?

Multe dintre ritualurile pe care le vedem se pun în cârca nu știu cărei divinități. Dacă n-am subestima divinitatea, ne-am da seama că un post ținut pentru a slăbi sau un ajutor oferit cu scopul de a fi ajutat – nu sunt fapte care demonstrează virtuți. Dimpotrivă, ceva lipsește acolo unde ar trebui să existe simplitatea/adevărul.

Buclucașă

Sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Când te oferi voluntar într-o acțiune, trebuie să te aștepți ca oamenii să-ți ceară câte ceva. Acum câteva luni am făcut pe fotografa la o serbare. Nu e prima oară. Toată lumea mulțumită, s-a distrat. N-a mai trebuit să piardă timp cu aparatele foto.

De obicei le trimit pozele pe e-mail. Dar nu toată lumea are PC, implicit poștă electronică. Și ce te faci când acești oameni insistă să le aduci fotografiile? Pune-mi-le pe un dvd. Dar eu am netbook. Explică-i omului că nu poți! Zice că nu vrei. Ți le pun pe stick, vrei? Da, da. Apoi mergi la un studio și ți le scoate. Fericire mare. Asta era anul trecut.

Scoate pozele. Apoi aud critica modelului: de ce nu ai pus poza cu cutărică? Dar de ce nu ai făcut mai multe? Zi-i că a ieșit cu ochii închiși și strâmb. Iar nu te crede. Pune-mi-le pe stick. Ți le pun, dar problema e că te văd din an în Paște, în gândul meu.

Și uite așa le-am pus pe stick și am așteptat să văd dacă mă întreabă ceva. Data trecută abia mi l-a adus înapoi și nu îmi place să-i aduc aminte omului. Îl las ca pe el. Dacă trece prea mult timp, îi arunc așa, într-o doară: mai ții minte stick-ul ăla de 8 giga? Dar pozele? Acum umblu cu el în geantă și a uitat să mi-l ceară. Mai are rost să-i aduc aminte? Cred că nu le vrea așa tare.

Se pare că atunci când cineva se lasă fotografiat, devine captiv. Ești obligat să-i redai libertatea oferindu-i rezultatul. Nu contează dacă-i mofturos și uită să mulțumească.

p.s. După ce am scris articolul, aveam senzația că titlul e în turcă. Știți voi… fiștilik, kakaolu kremali (erau niște biscuiți) ș.a. Chestii citite pe diverse etichete. Mă uit în dex: turc. bokluk. Mă duc pe gugăl-traducătorul: rahat.

Când pleci la drum și apar tot felul de cărări în față

Vineri, 25 noiembrie 2011

Un om mergea pe stradă. La un moment dat găsește un obiect pe jos și-l ridică. Văzându-l, se sperie și zice: ce urât ești, nu-i de mirare că te-au aruncat! Avea cam juma’ de pagină și am citit-o în Povești nemuritoare. Am ținut-o minte pentru că, evident, era scurtă.

Uite cum mă abat de la subiect! Prin acea perioadă avem obiceiul să memorez diverse texte. Unul era din Comoara din fântâna lupului și începea cu glasuri de copii se auzeau în zare. Iar celălalt îi aparținea lui Topârceanu. Nu le mai știu.

Îi scriam cu copy/paste poezii unei colege de clasă. (Oare îmi exersam caligrafia?) Apoi a început să-mi scrie înapoi. Au intrat și alte fete în joc iar toată povestea a ținut vreo 2 ani, moment în care devenise obligație și am lăsat-o baltă. Apoi, aceeași gașcă de patru fete a compus poezia Irina a șters toată rugina. Fiecare câte un vers, în parc. Evident, după ce-și murdărise hainele cu rugină.

Revenind la subiect…

Omul găsise o oglindă. Până atunci oare nu a trecut niciodată pe lângă un lac? Cine putea să arunce un lac în mijlocul drumului? Nah că pe vremea aia mi s-a părut haioasă povestirea. Acum îi găsesc hibe.

Când a devenit conștient că i se reflectă chipul în diverse obiecte, omul a vrut să-l vadă, cu precizie totală. Tu poate îți vezi mâinile, gâtul și restul, dar în spate vezi numai îndoitura pantalonilor. Oglinda a apărut demult, tare demult. Vorba cântecului. Ea a dezvăluit numai ceea ce poate fi văzut cu ochii, nu și cu mintea. Apoi i s-au găsit diverse întrebuințări.

Rămân la întrebuințarea ei de bază: vrei să te vezi. De câte ori? Ce cauți? Poți trăi fără ea?

Să-l tai, să nu-l tai?

Joi, 24 noiembrie 2011

De ce este părul unei femei atât de important? De multe ori te reinventează dar, dacă încapi pe mâinile cui nu trebuie, nu-ți mai trebuie frizer. Așa am ajuns să mă tund singură. Nu e mare filosofie, dacă ai de unde tăia. Sunt o grămadă de tutoriale pe net care te învață cum se face.

Știu că întrebarea din titlu pare ruptă de la grădiniță. Mai știu că e bine să fii hotărât în tot ce faci. Cam așa pățesc eu, la chestiile minore: întorc moneda pe ambele părți. Până acum l-am vrut lung. A ajuns lung și-l vreau scurt.

Între timp am găsit și tunsoarea preferată. Nu pot să mă hotărăsc între poza1 și poza 2. Cum vedeți voi problema: părul se taie fără regrete sau e bună puțină analiză înainte? Pentru bărbați e mai simplu. Poate de asta, de cele mai multe ori găsești frizeri talentați în rândul lor.

  • Oare femeile musulmane au scăpat de această grijă, ținând cont că-și acoperă capul?
  • Știați că, în anumite religii, femeile nu au voie să se tundă niciodată?
  • De ce se spune să-ți fie de bine atunci când te tunzi? Doar n-are cum să-ți pice.

Teama de a nu irosi

Miercuri, 23 noiembrie 2011

În medie, fiecare om are parte de aproximativ 25550 de zile. În funcție de moștenirea genetică, mediul înconjurător, capacitatea de a gestiona problemele și alți factori, numărul dat de mine crește sau scade.

Cine vede drept cadou aceste zile, le folosește chibzuit, le fructifică. Cine le vede drept cocoașă, încearcă să le dea jos de pe spinare. Dar joaca nu se termină după vârsta majoratului, chiar dacă peste 6000 de zile le petrecem cu simulări și lecții.

Cei pe care-i deprimă discuțiile despre viață și moarte, ar fi bine să se oprească aici cu cititul.

De ce nu consider moartea un subiect trist? Atunci când cineva părăsește această lume, cei care rămân în viață încep să-l jelească. De parcă ar fi pățit ceva rău, de parcă s-ar fi dezintegrat. Își fac griji. Una pentru că nu știu unde s-a dus. Mai apoi pentru că nu sunt niciodată pregătiți pentru un astfel de moment. Și ar mai fi un motiv: se tem că într-o zi le va veni rândul și devin, brusc, serioși.

Din punctul meu de vedere, orice om care a cunoscut Viața și înțelege adevăratele temeri, trebuie să nu se teamă de moarte. Cam ca personajul Anatoli din filmul Ostrov. De ce trebuie să te temi cu adevărat: de pierderea virtuților, diluarea sufletului, rătăcire, dezintegrarea umană?

Spunea cineva că viața este cel mai mare mister. Asta ca replică la ideea mea cum că moartea este cel mai mare mister. Dacă am ști ce trebuie să prețuim, nu ne-ar mai fi teamă de moarte. Ai avea la tine întregul bagaj spiritual. Nimic din ceea ce construim aici, nu poate fi luat la pachet. Nimic din cele materiale. La anumite popoare moartea este primită cu cântece și dansuri.

Acum câțiva ani a trebuit să particip la o înmormântare. Ruda unei prietene murise din cauza unui cancer la gât. Pare-se, din cauza fumatului. În acea zi a trebuit să asist la spectacolul bocitoarelor. Femeile practic plângeau pentru că nu mai avea cine să taie lemne, să aducă bani în casă, să le mângâie, etc. Murise stâlpul familiei iar soția lui părea că-și plânge mai mult de milă.

Nu știu dacă are sau nu importanță, dar evenimentul se petrecea undeva la țară. Pe acolo femeile sunt judecate aspru dacă nu jelesc mortul. Cu cât urlă mai tare, cu atât satul crede că femeia este sensibilă și afectată. Nu știu de ce, dar întreaga scenă avea pentru mine aerul unui teatru grotesc.

O înmormântare decentă ar trebui să conțină tăcere. Nimic din ceea ce poți spune în astfel de momente nu se va potrivi contextului. Nimic nu poate liniști pe cel care pierde un apropiat. Numai timpul poate să-și spună cuvântul, în felul lui.