Archive for iunie 2011

Forward-uri

Joi, 30 iunie 2011

Foarte rar trimit mai departe chestiile pe care le primesc pe e-mail. Una pentru că nu le citesc/deschid pe toate (de obicei caut singură informațiile de care am nevoie) și alta pentru că trebuie să fie ceva extraordinar de bun, altfel consumi timpul oamenilor degeaba. Și nu mi se pare o dovadă de egoism să rupi lanțul. Totuși ei trimit mai departe tot soiul de articole, poze, pps-uri, programe care îndeplinesc dorințe, dezlegări de ochi și alte trăznăi. Cine le-a cerut și care este diferența dintre un spam și personajul cu pricina? Nemo.

Ah, dar uitași excepția: bancurile bune primesc întotdeauna feed-back!

Greu dar nu imposibil

Miercuri, 29 iunie 2011

Nu știu alții cum sunt dar mereu mi-au plăcut provocările. La matematică săream exercițiile pe care știam că pot să le rezolv și îmi băteam capul cu alea complicate și finuuțe, cum zicea profu. Era mare satisfacția când vedeam că reușesc să le rezolv și greșesc la alea minore. Oricum, mai mult de nota opt tot nu luam. Dar era și asta o mulțumire, pe partea umană se echilibra balanța.

Ce aiurea e să te îmbraci cu o fustă ce nu permite să faci pași mai mari. Asta mi-a adus aminte de cineva care spunea mereu că grăbește compasul când vrea să ajungă undeva. Limitele sunt săgeți pe care ni le aruncăm în fața pașilor. Totul e să se întâmple mereu așa –> și nu invers <– Ca și cum ai arunca o ancoră la mal și ea se înfige în vapor.

Meseria numită viață

Miercuri, 22 iunie 2011

Privește puțin furnicile din jurul tău: sorb cafeaua pe fugă, mușcă dintr-un sendviș, sunt călare pe roți, cu acoperiș sau fără, dimineața sau mai târziu. Toate își caută hrana pentru a trece cu bine peste iarnă. Uneori o găsesc aproape, alteori străbat drumuri lungi pentru a avea ce pune pe masă. Furnicile-om sunt în stare să sară multe obstacole pentru a obține liniștea. Nu spun stabilitate pentru că nu există așa ceva. Mereu se schimbă câte un milimetru de viață, cum poți pune bază pe întregul aparat de măsură? Ei, dar există și excepții: croitoresele nu pot lucra fără centimetru.

Citeam în ziar cum migrează germanii în America, rușii în Italia, românii în Spania, italienii în Anglia și America, arabii în toată lumea și chinezii oriunde. Din ce în ce mai multă neliniște iar distanțele nu mai sperie pe nimeni. După câteva luni bune de când am părăsit România, pot spune că am găsit ce căutam. Totul e posibil. De ce românii sunt dispuși să plătească oricât pentru a spăla scări, pentru a schimba scutece de adult, pentru a culege căpșuni sau pentru a-și vinde corpul? Unele meserii sunt făcute pentru oamenii care iubesc munca, altele pentru cei care vânează cașcavalul.

Cu ochii larg deschiși

Duminică, 19 iunie 2011

Sună periculos. Dacă te miști cu viteză, musculițe plictisite de restul străzii vor ateriza pe irisul tău. Ca și cum nu se uită pe unde zboară. Dacă-ți pui ochelari, nu contează de care, ești protejat. O vreme.

Dacă am avea puteri ca mutanții din X-Men, am ști la ce să le folosim fără a fi împotriva umanității? Dacă am avea ochii adaptați atât la întuneric, ceață, nebunie, ură, confuzie, am ști ce să privim fără a săgeta dureros?

Dacă oamenii ar câștiga la loto, prin rotație, ar cheltui cu înțelepciune? Recent spunea o colegă de origine musulmană: jumătate aș ține pentru mine, cealaltă jumătate ar merge la moschee. Condiționalul optativ din mine clocotește. Nimeni nu știe exact ce ar face dacă s-ar întâmpla așa. Poate la momentul respectiv te trezești cu noi sentimente și atitudini. Păstrezi totul pentru tine sau te mai gândești la alții?

E capabil binele să vină la tine după ce arunci din palme totul în schimbul nimicului? E și ăsta un risc dar nu am văzut pe nimeni murind de asta. În schimb, numărul posesorilor de oftică, frustratică și egoism, crește. Ei te urmăresc degeaba pentru că nu pot extrage nimic bun din ceea ce spui, faci, ești. În momentul în care nimic bun nu mai trece prin ochi, minte, suflet, viața trebuie întoarsă pe dos. Ca o haină.

De ce să facem cadouri celor care au? Am reușit zilele astea să conving pe cineva să dea niște haine și jucării unor fetițe amărâte în loc să le dea propriilor nepoate. Suntem înconjurați de oameni și avem tendința să oferim numai celor care merită (aici e bine de analizat cine după ce criterii merită). Binele rămâne într-un cerc/mediu închis, ca mingea de la tenis între două palete. Prefer binele sub formă de spirală, mereu în căutarea echilibrului. Chiar dacă spirala e pe orizontală, cine știe ce furtună o transformă în scară?

Într-o zi vom avea cu toții ochii larg deschiși. Și atunci… Ce linişte, aer, verdeaţă, parcă tragi în piept carbaxim, algocalmin… relaxare totală. Toate nimicurile, toate frământările, le uiţi. Flori, iarbă, copaci… E, tare-i bine să fii pom, da! Stai undeva pe margine, nu-ţi pasă de nimic, iese frunza, iese poama, iese… Deşi ai riscuri şi ca pom, ai, ai! Mai vine unu’, mai te sapă. Mă rog, te sapă şi dacă nu eşti pom. Dar ce-mi veni mie cu pomii ăştia?

Ce pozez cu memoria de scurtă durată

Vineri, 10 iunie 2011

Un bătrânel cu bască bej și sacoul kaki, cu gulerul ridicat. Zici că-i un haiduc elegant, dus în lumea lui (chiar dacă nu are căști  la urechi) și tăcut ca un pustnic. Completează rebus: 1 orizontal? Dă la ultima pagină, acolo unde dilemele-și găsesc destinul. Află răspunsul și scrie cu pixul în pătratul alb-negru. 2 orizontal? Dă iar la ultima pagină, citește răspunsul, completează. Totul în ordine cronologică dar… se plictisește și începe alt rebus. Gata, nu știi mai departe?

Lumea mișună. Prin autobuz, prin tren, prin stațiile de taxiuri. Mame își cară copiii în spinare. Școlarii nu mai duc ghiozdane în spinare ci trag de trolere. Vorbim diferit, gândim aproximativ în aceeași direcție. Diferă ruta și stația la care cobori. Muzica ne curge prin urechi, vocile de la radio se schimbă, una după alta. Mai descopăr câte-o piesă, îmi scriu câteva versuri pe telefon și o găsesc pe youtube când ajung acasă. O ascult de câteva ori, în ritm cu fredonările din minte.

În fața mea, posesoarea unui păr natural, ușor ondulat, blond închis. Îmi aduc aminte cum eram înainte să-mi schimb culoarea părului. Hm, când se întâmpla asta? Nu mai știu dar aș vrea să-i spun: nu te vopsi, e mai frumos așa! Dar fiecare vârstă vine cu etapele ei. La 14 ani ceea ce este natural nu este trendy. La 28, natural e ceva cam rar. Uite de-asta m-am făcut observator de podoabe capilare. Ca să pot admira cu semnul exclamării în minte.

În fața mea, din nou, o doamnă cu părul ca maciuca. Mă imaginez hair stylist și-i rezolv problema. Acum are părul mătăsos și fin. E mai mare plăcerea să redai zâmbetul cuiva, dar pe bune. Concluzie ascuțită: oricât de ocupat ar fi un om, are obligația să se uite în oglindă o dată pe zi. Asta ca să nu spun că e responsabil de felul în care iese pe stradă.

Merg la un chioșc de ziare și cumpăr un bilet. Aveți și creioane? Da. Vă trebuie acum, imediat? Da. Atunci vi-l ascut. Mă uit la vânzător cum se chinuie să nu rupă vârful. Important e să scrie și apoi să șteargă, îi zic eu. Zâmbește.

Ura muritorului

Joi, 2 iunie 2011

De fiecare dată când aud pe cineva rostind cuvântul urăsc încerc să-mi imaginez motivele care i-au turnat gaz pe foc. Sentimentele negative devin periculoase dacă sunt îndreptate asupra unor cauze puerile. Dar aici, din păcate, nu există mai multe trieri logice decât iraționale.

Cu cât cineva urăște mai multe lucruri (știu eu? gândacii, fizica, noroiul, câinii comunitari, fosta/fostul, broaștele râioase, colegul de birou, șeful, etc.) cu atât e mai nefericit. Ei și dacă nu urăște nimic iar apar semne de-ntrebare. Persoana cu pricina ori a atins chakra a șaptea + echilibrul universal ori posedă o durere fantastică. În cot, bineînțeles. Durere pentru toți și toate.

E posibil totuși să trăiești fără a urî ceva/pe cineva? Poate doar teoretic, dacă punem în balanță valori vechi de când lumea, cum ar fi binele și răul. Dar astea sunt clișee, ca norii negri de pe cer, înainte de ploaia care spală tot. Dacă vreau să fac o listă cu ceea ce urăsc, îmi dau seama că sunt prostioare, chestii trecătoare și stupide. Ce trebuie să urască un om cu adevărat? Ceva care să merite numai că de aici încolo ne despart:

  • a) gusturile
  • b) percepțiile
  • c) toate celelalte pe care fiecare le ține pentru sine

Din punctul meu de vedere, ura este un sentiment care distruge. Atât pe dinăuntru cât și-n exterior, dacă este îndreptată ca un trăgaci către cel care stă-n poziția hände hoch. Cei care vor să distrugă sentimente și nu pot face asta, apelează la ură. Cei care vor să distrugă imaginea unui om în fața propriilor păreri, încep să urască persoana pe care cândva o admirau.

Câteodată folosește pentru a trece de la un nivel la altul (evoluție?), alteori servește la nimic. Dar fiecare om în parte știe ce muniție posedă (dacă nu, descoperă pe parcurs) și responsabilitatea stă în fața fiecărui foc de armă. La propriu și la figurat.

Intens, intens, mai puțin intens

Joi, 2 iunie 2011

De-a lungul timpului, fiecare perioadă a vieții este asociată cu diferite plăceri. Asta te face să spui că-n vremurile respective era bine și frumos când de fapt se întâmpla să punem preț diferit pe pasiuni. Ceea ce-mi plăcea cândva îmi va plăcea mereu numai că se schimbă intensitățile. Muzica a fost pentru mine întotdeauna un punct sensibil. Pe la 13-15 ani fredonam până la refuz I’m so strong outcome take my hand, ain’t talking about dub, etc. Piesele astea au rămas asociate acelor momente, când au intrat la suflet. La fel și melodiile pe care le asociez întotdeauna cu diverse persoane dragi mie, melodii care sunt mai mult ale lor decât ale mele: tenderness, lovesong, remember medown in a hole, why, kiss and say goodbyebaby don’t go, be without youfreedom.