Archive for aprilie 2010

Idan Raichel

Marți, 27 aprilie 2010

Trebuie neapărat să fac asta, altfel uit. Surfând pe portative virtuale, căutând ceva ce urechea nu a mai auzit niciodată, am dat peste muzica lui Idan Raichel. Tipul ăsta cântă de la nouă ani, mixează sound-uri, compune texte profunde.

S-a născut în Israel. Muzica lui are accente orientale, gypsy, jazz, electronic, folk, pop, jungle. Am ascultat primul său album – The Idan Raichel Project – în totalitate. Mi-au mai plăcut Mima’Amakim şi Chalomot Shel Acherim.

Apasă play doar dacă îţi place să experimentezi genuri muzicale:

https://anaayana.files.wordpress.com/2010/04/idan-raichel-01-bo-ee-come-with-me.pdf

Come,
Give me you’re hand and we’ll walk
Don’t ask me where.
Don’t ask me about happiness.
Maybe it will come.
When it comes,
It will come down on us like rain.

Come,
We’ll hug, and we’ll walk.
Don’t ask me when.
Don’t ask me about home.
Don’t ask me for more time.
Time doesn’t wait, doesn’t stop, doesn’t stay.

aici download piesa

Scenario grame

Miercuri, 21 aprilie 2010

Frânturi prin magazine: aaa, dar durează până-ţi iei o casă. M-am uitat numai la chipul anonim, să văd reacţia la aşa replică veche de când lumea (lumea = Adam şi Eva). O femeie trecută de treizeci de ani. Stătea pe gânduri sau gândurile erau grămadă pe ea.

Chipuri pătrunse de vise şi zeamă de lămâie vezi peste tot. E de ajuns să ieşi puţin într-o zonă mai aglomerată şi să priveşti feţele trecătorilor. Foarte puţini zâmbesc.

Aş face un film numai cu frânturi de replici (exact ce prinzi cât treci pe lângă cei care vorbesc) şi unul cu mulţi oameni care vorbesc la mobil dar nu între ei, ca şi cum şi-ar dori să intre în telefon ca într-un aparat de teleportare.

Fuziune

Duminică, 18 aprilie 2010

Dacă episoadele din trecut sunt piese de domino, sprijinite una de alta cu ajutorul memoriei, care este piesa de rezistenţă? Cea de la început, când se trasa un segment al inocenţei, sau momentul când realizezi că ultima piesă nu e la tine?

E ca şi cum ai face pe detectivul

Vineri, 16 aprilie 2010

Unde l-am mai văzut pe tipul ăsta? Îmi pare cunoscut. Aaa, e din familia Simpson. Ăia cu ochii bulbucaţi şi cu părul măciucă. Bineînţeles, majoritatea blonzi.

Ştiam că am memoria feţelor destul de bună dar uite că acest test mi-a măsurat-o serios şi a deliberat: 78%. Drăguţ.

Out of 72 faces, you correctly identified 56.
In other words, you got 78% correct.

Bine că nu m-au pus să ţin minte nume. Ar fi trebuit să trimit câte un miel în parte.

Cosmic Love Child

Luni, 12 aprilie 2010

Psychedelic, techno and deep blues flavors. Cam aşa sunt tag-uite piesele celor de la Cosmic Love Child. Aş mai pune de la mine: de-ascultat-până-nu-mai-poţi.

Television saved my life (download) e piesa lor de referinţă aşa cum e Hamlet pentru Shakespeare (aici încape glumă).

Albumul din care face parte se numeşte We Are Medicine. Am apucat să-l ascult şi mi-a mai plăcut Ego Said. Celelalte umplu albumul, ca să nu spun altfel.

Pe Cosmic Love Child i-am descoperit numai pentru că există Radio Paradise, furnizorul meu de muzică non-stop. Spun asta pentru că e un radio sponsorizat de ascultători şi cum oamenii ăştia vor să asculte numai calitate (nu reclame, concursuri cu cash sau caş, dedicaţii muzicale fără număr, microfonie, ştiri cu şi despre criză, etc.) vei auzi numai best of-uri acolo. Partea interesantă e că nu predomină un singur gen. Se trece de la alternative la chillout, de la pop la rock, de la jazz la ambient, de la indie la clasică, etc. Ce să mai, se trece frumos şi delicat de la una la alta.

Nu făceam ditamai poliloghia pentru piesa asta dacă nu era ceva pe care să-l pot asculta indiferent de starea de spirit. Aduce puţin cu Moby dar se distinge într-un mod original, cum numai ea ştie. Gata, mă opresc. Cine ştie când mă întorc. Audiţie plăcută!

p.s. Piesa e prezentată de către Bill Goldsmith. Vocea e caldă, prietenoasă, liniştită.

https://anaayana.files.wordpress.com/2010/04/cosmic-love-child-television-saved-my-life.pdf

Big Brother se priveşte în oglindă

Vineri, 9 aprilie 2010

Lucrurile pe care le faci în secret, gândurile ţinute în seif şi legate cu fundiţă roşie, cuvintele păstrate în puşculiţa Ego-ului îţi personalizează singurătatea. Cu cât fugi mai mult de ele, îşi pierd glasul în mulţime. Dacă le colecţionezi, sunt şanse să treci prin oglindă. Sunt şanse să suprapui cele două imagini: ce vezi cu ce crezi. Între ele mai rămâne loc pentru întrebări inocente.

Semnul mirării pe faţă

Joi, 8 aprilie 2010

Magazin respectabil, tejghea bătătorită, urme de firimituri, miros crocant în aer, bonetă albă pe cap (n-am înţeles niciodată la ce foloseşte cu adevărat).

Eu: Bună ziua, aveţi graham?

Vânzătoarea: da (în timp ce-i povestea colegei că ele sunt puţine în unitate şi trebuie să-şi ia apărarea una alteia, să nu se certe aiurea)

Eu: două pâini, vă rog.

Vânzătoarea: dar parcă aţi spus că vreţi graham…

Eu, mirată, scot o tautologie pe care o auzi (mai des) la grădiniţă: da’ pâinea graham nu e tot pâine?

Ce-a urmat după nu mai merită menţionat.