Archive for februarie 2010

Tare, mai tare!

Vineri, 26 februarie 2010

Deși e aglomerație în hypermarket, deși s-a făcut coadă la cântăritul mandarinelor, sună telefonul vorbăreței. Gata, devine martor orice posesor de urechiușe, cu sau fără cercei. Îi auzi râsul, plânsul și planurile pe termen foarte scurt. Auzi un cocktail de impresii.

Vrea să știm cu toții  la ce oră va ieși în oraș, ce haine și-a mai cumpărat, ce mâncare a gătit ieri vecina. Vrea sau poate nu-și dă seama, dar auzi tot pentru că vorbește tare. E nevinovată. Zgomotul de fundal îi acoperă glasul și trebuie făcut ceva în această direcție.

Vorbăreața are o soră  geamănă doar că o vezi mai des prin locuri care impun o anumită ținută. Este elegantă și parfumată. Aș putea să jur că are sticluța cu apă de colonie în geantă, la cât de fresh miroase. Îi sună și ei telefonul. Sonerie ultimul răcnet, volumul dat la maxim. Îl lasă să sune de mai multe ori ca să auzim refrenul soneriei. Răspunde greu pentru a nu da impresia că era cu telefonul în mână.

Nu e singura care vorbește dar e singura pe care o auzi chiar și din biroul vecin. Dă instrucțiuni și explicații dar este imposibil să nu sesizezi frecvența expresiilor: nu, nu așa…, da, dar eu zic… Ok, se pricepe la toate.

Într-o zi o s-o bat peste umăr: scuzați-mă, pot să particip și eu la party-ul pe care-l organizați diseară? Am înțeles că e bal mascat… Cum, de unde știu?

Falie transparentă

Joi, 25 februarie 2010

În această oglindă
s-au derulat progresiv
de la minus infinit
și până la suflet,
fețele cuvântului
alergând,
iubind,
tremurând.

În această oglindă
întâmplările s-au consumat
prin repetiția transgresivă
și nonșalantă
a primului om.

O să vină vremuri pe care
coasta pământului,
(destul de fragilă
pentru rostogolirile cu aterizare forțată)
le va răsfira
șuierând.

Două. Doi

Miercuri, 24 februarie 2010

Aveam amândouă tenul deschis la culoare, ochii mari și pătrunzători. Felina misterioasă era  tunsă castronel iar eu semănam cu roșcata din Tatu. La un moment dat a dispărut ca-n Triunghiul Bermudelor cu tot cu-mbrățișări.

Un lift care ducea la câțiva metri adâncime sub pământ s-a deschis instantaneu în fața mea, odată cu primul gând de a o căuta. Am urcat. În timp ce butonam fără să știu exact unde trebuie să ajung, coboram la ultimul etaj. Trebuie să-mi schimb sexul, mi-am zis. Suntem amândouă fete și lumea va vorbi. În secunda următoare, eram bărbat. Transformarea s-a petrecut numai pentru că îmi doream foarte mult asta. Evident, primul lucru pe care l-am schițat era imitarea unui gest a lui Michael Jackson. Ăla de care Mița spune că e artist până când se prostește. Mă rog, se prostea.

După ce m-am încredințat că totul e posibil, am amânat câteva gânduri neortodoxe și-am ieșit din lift. De unde să încep? Ah, se face dimineață, se rupe filmul…

Ce (nu) se caută. Pardon, cine.

Marți, 23 februarie 2010

– Vi-l recomand pe domnul M. Este foarte serios, competent și deștept. Ce mai, un profesionist adevărat!

– Aaa, categoric nu. E prea visător pentru vremurile noastre. N-avem ce face cu el. Îl cunosc și e puțin cu capul în nori.

Ce vremuri trăim și de ce poeții, artiștii, scriitorii sau cei care iubesc norii sunt ocoliți? Da, știu. Stomacul e de vină. Ba simțul proprietății. 

Autoportret .jpg

Duminică, 21 februarie 2010

Discutam la un moment dat despre fotografii şi reacţiile pe care le au oamenii când sunt pozaţi. S-au evidenţiat clar două atitudini: într-un fel vei arăta când te prinde cineva necunoscut şi cu totul altfel când te va poza cineva drag. Mă rog, s-au mai spus şi altele.

Despre autoportrete nu am menţionat încă. Despre fenomenul piţipoanca a auzit toată lumea. Ba lumea a şi văzut. Pe străzi, pe saituri. Sunt o grămadă de locuri. Fenomenul piţi începe să prindă stil şi rafinament.

În ultima vreme mă lovesc de foto pe care şi le fac oamenii şi încerc să-mi dau seama ce vor să scoată în evidenţă. Recunosc, abia aştept să văd ce poze a mai pus Mirjan (o fată frumoasă de pe Flickr) cu ea. Nu o cunosc. Ştiu doar ce văd şi ce mi se oferă. Poate văd o poză reuşită din o mie aruncate. Nu mă interesează.

Să zicem că eşti fotograf. În momentul în care peste 75% din compoziţiile tale sunt autoportrete iar restul sunt cănile din bucătărie, maşinile care se văd de la balcon, florile din glastră sau băbuţele care trec prin faţa vizorului, ceva nu e-n regulă.

Fără să vreau, reacţia mea când văd autoportrete este una suspicioasă. Exemplul dat mai sus este unul fericit pentru că nu toţi au talent în domeniu cum are Mirjan. Dar când văd un chip şi în prelungirea lui mâna care se chinuie să ascundă direcţia aparatului foto, nu mai spun că e artă.

Am lăsat mai demult un comentariu cuiva care se poza foarte des şi mi l-a şters. De ce oare? Am întrebat dacă mi se pare mie sau e narcisistă. Cum poate asta să deranjeze? Putea să spună, simplu, că mi se pare, aşa cum puteţi să spuneţi şi voi. Nu-i bai.

 

Dragostea durează trei ani, Frédéric Beigbeder

Vineri, 19 februarie 2010

După ce clepsidra a stat trei ani nemișcată, a secat. Ca și cum cel din urmă fir de nisip era ultima zi de valabilitate a dragostei. Ca și cum așa li se întâmplă tuturor dar nimeni nu vrea să recunoască. Cine-i vinovat? Hai să fie chimia, oamenii de știință, domnișoarele proaspete care dau strălucire străzii.

Frédéric Beigbeder, autorul trilogiei din care face parte D.d.t.a., trage concluzii, scrie sloganuri pe perete pentru a trece mai ușor peste probleme, are idei fixe, temeri dar și speranțe. 

Romanul este scris într-o notă amuzantă, cinică dar în același timp simți sinceritatea din spatele rândurilor. Personajul principal este chinuit de întrebări existențiale și nu acceptă răspunsuri precum habar nu am. Se teme de superficialitate dar nu face nimic pentru a fugi de ea. Crede în divorț dar se însoară. Pentru societate. Spune că

În primul an, cumperi mobila.
În al doilea an, muţi mobila.
În al treilea an, împarţi mobila.

dar nu este convingător. Iubește dar ajunge să nu mai suporte mâna albă a soției în mâna lui. El i-a cerut-o, ea a luat-o înapoi la divorț. 

Cartea merită citită pentru stilul avangardist, pentru umorul fin și pentru faptul că nu te solicită foarte tare. Genul de scriitură pe care-o citești fără semn de carte.

Samson and Delilah (2009, Warwick Thornton)

Sâmbătă, 13 februarie 2010

După o serie de scurtmetraje şi documentare, primul film al lui Warwick Thornton este rezultatul propriilor experienţe ca aborigen din Australia. Trebuie să te macine subiectul pentru a-l ecraniza, spunea acesta într-un interviu din mai 2009 cu Luke Buckmaster de la Cinetology: To write something and make something you just have to truly believe. The fire inside you. That’s the beginning of it all. Asa a obtinut Camera d’Or la Cannes  în mai 2009.

Probleme precum lupta pentru supravieţuire, violenţa din comunităţi, consumul de stupefiante, indiferenţa maselor, sunt prezente în Samson şi Delilah. Dar toate acestea pălesc atunci când dragostea autentică are puterea să apară şi într-un mediu ostil. De fapt, e singura bucurie. Ea creşte ca o floare de colţ pe muchia râpei: nu ţine cont de intemperii.

Dar astfel de subiecte nu sunt abordate în premieră în istoria cinema-ului. Ce anume dă filmului nota de originalitate şi prospeţime despre care regizorul spunea că este absolut necesară proiectelor de început?

Thornton se comportă ca şi cum a nu vorbi despre ceea ce vrei să arăţi este mai înţelept în cazul de faţă. Alege actori fără experienţă, fiecare personaj interpretându-se pe sine. Unul dintre roluri este chiar fratele regizorului, care are probleme cu alcoolul, un parky – cum li se spune celor care dorm sub cerul liber. Să joci rolul tau pare uşor dar presupune detaşare şi totodată introspecţie.

Întrebat pe ce a pus accent la preselecţie, regizorul vroia ca (more…)