Archive for februarie 2009

Bătute-n cuie

Vineri, 20 februarie 2009

Există păreri ce nu pot fi schimbate oricât le-ai învârti pe degete, oricât le-ai opri sonorul din minte. Le foloseşti ca pe-o lanternă în miez de noapte. Te sprijini de toiag – de voie, de nevoie.

Prinse într-un buchet, ale mele parcă sunt curcubee şi constat că se dizolvă în timp. Cumva-şi schimbă culoarea dar îşi păstrează gustul. Ca guma de mestecat din copilărie. Acum e verde, mai încolo ba e roz sau albastră, dar e aceeaşi.

Îmi plac oamenii obsedaţi/frământaţi/inspiraţi de câte ceva. Nu contează ce anume le conturează nebunia (şi mă refer, bineînţeles, la piticii de pe creier şi la bâzdâci) atâta timp cât ele sunt alimentate cu şi din pasiune.

Indiferent în cine/ce ai crede, consimţi în mod tacit la prinderea ta în lanţuri. Că sunt subţiri, de tinichea, de argint, definitive sau nu, asta e altă poveste. Ar putea fi chiar lanţurile în care te arunci ca să te salvezi, să te ţină într-un soi de ordine ce face parte din mii de alte ordini universale.

Rupte cu blândeţe din Testamentul de ciocolată

Joi, 19 februarie 2009

După ce o să mori, în cât timp crezi că vei fi uitat? Cine îşi va aminti de tine şi de ce? Dar, mai întâi, chiar vrei ca oamenii să-şi amintească de tine? Nu e mai bine să fii un anonim şi să aluneci prin viaţă neştiut de nimeni? Să fii contabilul tăcut şi morocănos, să fii doar mâna vânzătoarei de la chioşc ori zâmbetul pe care îl uiţi imediat al doamnei care ţi-a rupt ultima oară biletul la cinematograf. Nu ar fi asta cea mai mare dovadă de altruism?

Am ţipat şi mi s-a părut că atunci când ţip îmi iese un câine din piept. Un câine negru.

Moartea nu este nicidecum o aventură solitară. Cei care se duc, trag după ei, în mormânt, o parte din sufletul celor pe care i-au întâlnit de-a lungul vieţii. Cum, poate, tot la fel se adevărat este că cei care nu mai sunt rămân agăţaţi cumva de oamenii pe care viaţa i i-a scos în faţă.

Testamentul de ciocolată, Marian Coman

Printre foile de ceapă

Miercuri, 18 februarie 2009

Îşi dădu jos pardesiul. Toţi priveau pe sub sprâncene ca şi cum dincolo putea fi oricând pielea. Direct pielea, ca un secret dezvăluit în premieră.

Curioşii aşteaptă mereu să se-ntâmple neprevăzutul dar nu se grăbesc. După ce s-a terminat forfota, a început o tăcere iscoditoare: câte mai are, de unde vine, de ce una, de ce alta? Ca răspuns vine o tăcere sâc-sâc.

În fiecare zi îşi dă jos o altă haină. Câteodată doar o cravată roşie sau un pantof. Când se opresc ploile, se adăposteşte sub umbrelă. Dincolo – se vede totul. De jos în sus, numai pe verticală.

Sunt mereu alte feţe dar foile de ceapă nu dezvăluie adevărul din mijloc. Nici măcar nu se află acolo. Totu-i pe parcurs altfel clipa ar fi mai ieftină ca pluralul ei.

Ele nu se cer

Marți, 17 februarie 2009

Afecţiunea. Atenţia. Respectul. Sunt câteva dintre fiicele gratuităţii şi zburdă libere prin eter. Dacă le ceri, va trebui să le plăteşti cumva. Se poate şi pe loc dar asta e varianta cu mai puţine procente. Câtă matematică! Sau poate e chiar legea compensaţiei.

De fiecare dată când cineva insistă să primească ceva ce consideră că merită sau are nevoie, epuizează posibilităţile ca minunea să se-ntâmple.

Pescăruşul lui Cehov

Duminică, 15 februarie 2009

Într-o scrisoare din octombrie 1885 A. P. Cehov făcea câteva referiri la Pescăruşul:

Scriu o piesă pe care probabil nu o voi termina pâna la sfârşitul lui noiembrie. O scriu nu fără plăcere, deşi mă tem de convenţiile scenei. E o comedie, există trei roluri pentru femei, şase pentru bărbaţi, patru acte, peisaje (priveliştea unui lac), o mulţime de conversaţii despre literatură, puţină acţiune, multă iubire.

Într-adevăr, iubirea este sufletul lumii. Sufletul de care are nevoie pentru a fi vie. În numele ei se săvărşesc actele necugetate, în lipsa ei personajele nu-şi găsesc rostul în viaţă. Neîmplinirea vine chiar din neputinţa sufletelor de a se uni, de a-şi răspunde intens, cu reciprocitate. În ea se îneacă speranţele, din puritatea ei se hrănesc cei flămânzi.

Cele trei femei sunt foarte diferite. Au în comun doar neîmpărtăşirea iubirii bărbaţilor pe care şi-i doresc.

Nina Zarecinaia (actriţa Nicoleta Lefter) încearcă să-şi înalţe aripile la cer după ce şi-a petrecut o viaţă întreagă (more…)

Să zicem că…

Sâmbătă, 14 februarie 2009
  • Nu există oameni urâţi.
  • Ceea ce înseamnă desfătare pentru trup, pentru suflet este despărţire.

Care este legătura dintre cele două ipoteze? Într-o parte, aparent lipseşte frumosul, în a doua este prezent pe un flanc incert.

Sunt situaţii când un om îţi place dar nu ştii de ce. Pur şi simplu te atrage, indiferent de gen. La fel se poate întâmpla să nu-l agreezi iar pentru asta să nu existe un motiv bine întemeiat.

Am întrebat recent câteva persoane ce ar face dacă oamenii ar fi numai spirite, fără trup. Mi-au spus că viaţa ar fi îngrozitor de plictisitoare aşa, fără diversitate.

Să zicem că de fapt abia aşa poţi afla adevărul, în profunzimea lui. N-am ajuns nicăieri. Astăzi ipotezele nasc alte ipoteze, ca şi cum s-ar naşte dintr-un condiţional optativ.

Abuzul de sine

Joi, 12 februarie 2009

Când un  zâmbăreţ pe care-l ştiu mereu binedispus îmi oferă un sfat, îl privesc cu seriozitate. Ceva i s-a-ntâmplat şi până acum a avut grijă să nu văd, să nu se afle. E imposibil să stai numai pe roze, oricât ai fi de optimist!

Există oameni care construiesc faţade: pastelate, imense, dungate şi oricum altfel numai transparente  nu. Vor să lase impresia că totul e ok, că nimeni şi nimic nu-i afectează, ca şi cum ar fi imuni în faţa oricărui uragan.

Nu mă deranjează să fiu înconjurată de astfel de persoane. Buna dispoziţie este molipsitoare  şi niciodată inutilă. De cele mai multe ori. Totul e să nu fii alergic la superficial iar eu cred că sunt, sau cel puţin am tendinţa.

Cineva mi-a spus să am grijă, să nu abuzez de mine. De ce aş face asta şi mai ales cum? De ce a abuzat de sine? Greu de  găsit un răspuns chiar acum. Ţinînd cont că din această cauză are probleme, a ales în continuare să le ascundă şi  să  ofere doar semnale de alarmă. Subtile şi concentrate.

Într-un fel, slăbiciunile, cu cât sunt privite de mai mulţi ochi, se multiplică. Fiecare atenţionare venită din partea unui păţit ar trebui să valoreze mai mult decât vorba lui.

Istoria trebuie că este o narcisistă: se repetă în faţa oglinzii, mereu cu zâmbetul pe buze.  Cândva o să îmbătrânească dar nu-i pasă! Greşelile ei se vor comite în continuare ca şi cum ar fi în premieră până când imaginaţia omului se va epuiza. Dar până acolo e cale lungă.