Archive for noiembrie 2008

Responsabilitatea cuvântului

Duminică, 30 noiembrie 2008

Ce-ar fi să-i poţi da unui om cuvântul, în sensul propriu al expresiei? Asta te-ar ţine legat de el până-n momentul în care-l primeşti înapoi. În cazul în care doar îl împrumuţi, altfel vocabularul tău sărăceşte dacă nu-l recapeţi. Cam la fel se întâmplă şi cu promisiunile numai că cele nerespectate te transformă într-un neserios în ochii celuilalt.

Există un text pe care l-am auzit de multe ori prin filme: anything you say can and will be used against you. Cred că ceea ce un om exprimă în cuvinte, vorbeşte despre persoana sa. Ce-i drept, de multe ori într-un mod trunchiat, dar săgeţile aruncate în sus tot vor ateriza undeva.

E posibil să nu-ţi pese cum vor fi interpretate zicerile tale dar există situaţii când vorbele aruncate în vânt au devenit sfinte pentru alţii. Ceea ce tu nu iei în serios poate fi preţuit de cel care crede în cuvântul tău. Şi invers. Cum se întâmplă asta? Poate că nevoia de a crede în ceva, la un moment dat, găseşte mobilul perfect.

Cu cât eşti auzit sau citit de mai mulţi oameni, trebuie să-ţi asumi o responsabilitate mai mare pentru ceea ce enunţi. Să fie acesta motivul pentru care unii oameni au trac atunci când sunt nevoiţi să ţină un discurs în faţa unei mulţimi?

Pentru a vorbi lumii întregi şi pentru a fi înţeles, trebuie să foloseşti cuvinte perfecte. Ele există în măsura în care le găseşti şi crezi în mesajul pe care-l conţin. Nu există om care să fi reuşit asta dar există mase care cred în Cuvântul ce a fost purtat de istorie. Aşa au apărut de fapt conflictele: cei care cred în altceva, încearcă să demonstreze, să înfăţişeze cu frenezie convingerile.

Cum înţelepciunea oferită pe gratis poate lăsa impresia unei forme de nebunie, cuvintele devin incapabile să transmită mesajul real.

Testează-ţi votul!

Vineri, 28 noiembrie 2008

Încă nu m-am hotărât dacă voi merge la vot, cu atât mai puţin pe cine ar trebui să aleg. Văd prea puţine diferenţe între candidaţi. Am găsit aici un chestionar simpatic ce-mi oferă răspunsul pentru care cetăţeanul turmentat ar fi dat o avere!

Incapacitatea de a mă-mpotrivi

Vineri, 28 noiembrie 2008

dorinta

Muza mea nu are ochii verzi
şi nici n-am ales-o
în zilele ploioase,
de turcoaz cenuşiu

de fapt,
s-a autoproclamat
prin absenţă.

Ea apare şi dispare
ca un popas-clişeu
de inspiraţie nescrisă,
neatinsă.

Ar vrea să ştie câteodată
ce voi face cu firul dorinţei
pe care-l despleteşte
ca dintr-un nor de mohair
dar îi răspunde
incapacitatea
de a mă-mpotrivi
iubirii.

Nu m-a-ntrebat niciodată
nimic
şi totusi o vad
cum calcă pe certitudini
cu firul tăcerii.

https://anaayana.files.wordpress.com/2008/11/da.pdf

Vânătorul de greşeli

Miercuri, 26 noiembrie 2008

mistakes_by_porcelainlaughter

Ochiul lui caută imperfecţiunea. De orice natură. Nu se poate bucura decât atunci când o descoperă în alţii şi o ignoră în sine. Dar nu este suficient doar să o arate cu degetul. El transformă mărimile XXL în S, chiar şi atunci când adevărul este dezbrăcat de învinuiri. Nu vrea să repare, să şteargă sau să evite ci doar să scoată-n evidenţă.

Îi place să vorbească despre cei care cad, despre cei care merg drept când fac echilibristică şi pentru a afla noutăţile, stă la pândă. Ascultă, priveşte, inspectează, analizează. Nu se ştie când o bătaie de aripi poate să devină zbor şi dacă nu monitorizează astfel de evenimente, nu le va putea opri din faşă. Vrea să deţină controlul!

Aparent fericit, nu este în stare să aprecieze eforturile sau intenţiile celor din jur, mai ales când ele sunt curate. Este suspicios cu câţiva paşi înapoi dar se înfurie când este contrazis.

Dorinţa de a fi mai bun ca celălalt, pe un câmp deschis şi cu inamici iluzorii, poate orbi încrederea în oameni. A căuta numai greşelile pentru a face demonstraţii gratuite şi a te umfla în pene din acest motiv, este un act de falsă bravură.

Numai ce am pomenit despre abilităţile unuia dintre vânători. Sper că asta nu m-a transformat în unul. În viziunea mea, greşelile altuia sunt doar modalităţi diferite de a trata lumea înconjurătoare.

 

Sinucidere lentă sau integrală?

Marți, 25 noiembrie 2008

life_saver_by_gilad

La ştiri au grijă să te avertizeze că imaginile ce urmează sunt cutremurătoare. E un fel de a capta atenţia. Destul de crud, aş zice. Cum le ascult ca la radio şi nu în fiecare zi, nu mă obosesc să arunc privirea. Uneori îmi este suficient ce aud.

Cazul unui tânăr de 29 de ani care vrea să fie eutanasiat m-a pus pe gânduri. Probabil că ar fi făcut-o singur dar responsabilitatea e prea mare. Nimeni nu este de acord cu decizia pe care a luat-o. Nu intru în detalii despre viaţa lui pentru că au scris deja ziarele despre asta.

Cândva dezbăteam această problemă cu colegii la un seminar de sociologie. Cei care erau pro eutanasiere se gândeau la binele celor din jur spunînd că numai aşa îi poţi cruţa pe cei dragi de bătăile de cap. Grupul care era împotrivă, susţinea că viitorul poate fi imprevizibil şi tot ce trebuie să faci e să lupţi. Pentru a crede în ultima afirmaţie trebuie să fii mai mult decât optimist.

Eutanasierea, aleasă ca o soluţie integrală, aparent izbăvitoare, o văd ca pe o formă de sinucidere colectivă. Personajul principal îmbrăţişează ideea până la capăt, cei din galerie aprobă. Fiecare cu jumătatea lui de da. De fapt, există atâtea modalităţi de sinucidere dar din cauză că se întind pe etape mai lungi, sunt confundate cu moartea naturală.

Discutam recent cu cineva despre faptul de a avea grijă de sănătate. Cât timp îţi doreşti să fii sănătos din punct de vedere psihic/spiritual, nu poţi ignora fizicul. Sunt interdependente şi totuşi se pune accent mai mult pe una din ele.

Întrebarea subtilă pe care tânărul de 29 de ani o ridică este scurtă: oameni buni, merită să trăieşti aşa? Fără să mai stea pe gânduri, el spune că nu. Doreşte să pună capăt suferinţei şi a găsit soluţia cea mai simplă. Ce-i poţi spune unui astfel de om, cum îl poţi opri aici, cu ce-l poţi ademeni sau încredinţa că această alegere nu-l va elibera de presiune?

Există păreri care consideră că nu poţi şti cum e până nu trăieşti pe propria piele o astfel de experienţă.  Nu este nevoie întotdeauna să fii cobaiul vieţii când exemplele abundă încă din istoria omenirii. Alegerea ar putea fi foarte simplă: vrei viaţa sau nu. Doar consecinţele rămân complexe. Mai mult sau mai puţin lente.

De la Dumneavoastră la Tu

Luni, 24 noiembrie 2008

Pentru a păstra intactă bariera ce delimitează ierarhiile, un pronume personal de politeţe se ocupă de această sarcină. Am fost învăţaţi să respectăm şi să alegem anumite cuvinte care să afişeze o atitudine. Dincolo de expresii şi apropierea sau răceala pe care le generează ele, am văzut relaţii care ţin cont de formalisme.

Cu ce ajută sau înalţă pe cineva când i se spune dumneavoastră? Probabil că depinde din partea cui vine şi mai ales, în ce context. Am văzut situaţii în care cel care vorbea cu respect, în momente de furie, să treacă fără echivoc direct la tu. Am văzut şi relaţii în care apelativul dumneavoastră mamă/tată să creeze un hău afectiv şi o apropiere înşelătoare.

Americanii îl au pe you atât pentru şef cât şi pentru omul de serviciu. Acest obicei a fost împrumutat şi la români dar este în continuare privit cu reticenţă. Pentru cel care se află într-o poziţie superioară este incomod să fie pus la un nivel de egalitate cu un om simplu. De asemenea, nu-i poţi spune unui profesor: domnule X, vreau să-mi explici de ce mi-ai pus nota 8. O să creadă că eşti obraznic. Oricum, depinde cât de sensibil este şi pe ce ton i te adresezi.

Situaţiile incomode sunt cele în care trebuie să-i spui dumneavoastră unei persoane mai mici ca vârstă/statut. Am văzut asta pe la diverse training-uri sau întâlniri unde cel care se adresa publicului era mai tânăr dar dădea lecţii iar ceilalţi evitau toate tipurile de pronume.

Indiferent de aceste aspecte, respectul nu se arată numai prin cuvinte. Degeaba îi spui dumneavoastră în faţă şi când nu e prezent să-i găseşti apelative ce se acordă de obicei patrupedelor.

Egalitatea între oameni, dusă la extrema în care situaţia financiară, studiile, vârsta şi funcţia în stat nu mai sunt criterii de judecată, este relativă deşi n-ar trebui. De multe ori are legătură cu ego-ul fiecăruia şi e un fel de a ţine oamenii la distanţă. Dar dacă spui Tatăl nostru care eşti şi nu Tatăl care sunteţi, de ce oamenilor trebuie să ne adresăm ca şi cum ar fi mai presus?

ARUMDABDA sau frumuseţea care ţipă

Vineri, 21 noiembrie 2008

arumdabda

Produs de Kim Ki-duk sub regia lui Juhn Jaihong, Arumdabda sau Beautiful este mai mult decât povestea unei femei extraordinar de frumoase. Filmul naşte multe întrebări în mintea privitorului.  Să fii frumos e un dar minunat sau o condamnare pe viaţă? Cumva te izolează de ceilalţi oameni şi devii captiv într-o lume pe care ei nu o cunosc decât la suprafaţă? Sau poate frumuseţea e destin, cum îi spune unul dintre personaje.

Eunyoung are un efect bulversant asupra oamenilor. Bărbaţii sunt pur şi simplu fascinaţi de prezenţa ei: o urmăresc, îi trimit buchete imense de flori, o caută cu insistenţă la telefon, îi trimit mesaje siropoase, etc. Copiii îi cer autografe crezînd că e actriţă. Femeile o invidiază, mai ales că prietena cea mai bună, după a nu ştiu câta operaţie estetică, tot nu atrage privirile ca ea.

Frumuseţea lui Eunyoung devine o povară sufocantă, începe să o urmărească. Este judecată numai după felul în care arată, puţini realizează că de fapt este frumoasă şi din alte motive. Regizorul are grijă să strecoare o floare albă în vază, detaliu care este apoi deconspirat.

A vorbi despre acest film, chiar spunînd numai două sau trei idei, înseamnă să-l devoalezi crunt. Cum nu vreau să fac asta, nu voi pune accent pe detalii. Într-un fel, două mari teme  domină pelicula: viaţa când eşti frumos şi cea de după, când ai pierdut acest dar şi te zbaţi să supravieţuieşti.

Conştientă fiind de efectele pe care le are asupra oamenilor, poate nu îndeajuns de mult, Eunyoung parcă ar fi dată cu parfumul lui Jean-Baptiste Grenouille din filmul cu acelaşi nume. Venind pe urmele lui, ca pe un drum, un tânăr ce o diviniza în secret şi o urmărea de câţiva ani, o violează. Realizează că este vinovat şi că nu aşa trebuia să se întâmple şi se predă autorităţilor. Scuza lui pare ruptă din basme: frumuseţea ei m-a violat, fapta fiind doar consecinţa unei obsesii.

Felul ei de a trece peste evenimentul care i-a furat tot ce avea mai de preţ, este straniu: vrea să se urâţească. Undeva pare o încercare de a echilibra starea interioară cu cea de afară.  Trebuie să umple un vid. Pierderea atârnă greu, ca o ancoră de plumb în mijlocul oceanului. Dar cu ce se poate face asta?

Lupta pentru normalitatea de dinainte devine un amestec de ură, nostalgie şi tristeţe. Viaţa ei devine un ţipăt de durere peste care nu mai poate să treacă. Dacă la început ţipătul era al strălucirii, acum realitatea se opreşte-n trecut. Necunoscuţii o văd în continuare frumoasă. Totul după intenţiile fiecăruia. Nu este uşor să te afli în faţa comorii şi să pleci acasă cu mâna goală.

Un film dezolant dar dacă priveşti frumuseţea ca pe o speranţă ce va mântui lumea, cum spunea Dostoievski, merită să crezi în ea. În fond, frumuseţea e o stare de spirit.

Aici trailer.