Archive for august 2008

Trebuie să văd!

Duminică, 31 august 2008

Este condiţia pentru cel care vrea să creadă (în) ceva. De fapt, căutarea porneşte încă din întuneric şi se sfârşeşte niciodată. Cel puţin dacă ne referim la vederea propriu-zisă, folosind numai ochii dar nu şi mintea, inima, sufletul, etc.

De ce vrei să vezi toate formele frumosului şi numai câteva dintre cele urâte? Poţi prinde rădăcini  într-una din ele, pe un teren arid sau mlăştinos, fără să-ţi dai seama.

Dar înainte de toate, trebuie să ţi se întâmple (ceva) ca să crezi, altfel pe ce te mai sprijini?

Taxidermia

Sâmbătă, 30 august 2008

Este genul de film despre care se poate spune, în pripă: mi-a plăcut dar nu mă mai uit la el niciodată. Cel puţin, nu prea curând! Dacă pe parcurs am avut senzaţia că este varianta light a lui Salo, finalul îţi răsplăteşte răbdarea cu care l-ai înghiţit şi-ţi dai seama că nu a fost un timp tocmai pierdut, adică  cele 90 de minute.

Regizorul maghiar, György Pálfi, reuşeşte să te supună la diverse suplicii vizuale, olfactive şi nu numai. Taxidermia nu este un film uşor de digerat şi nu este recomandat celor mai sensibili. De fapt, este un film şoc în toată puterea cuvântului şi totodată original. În cursa de la Cannes 2006 a defilat pe scenă la secţiunea Un Certain Regard.

Ce m-a impresionat? Nu am văzut în niciun film până aici, evoluţia a trei generaţii: bunic, tată , nepot,  surprinse din unghiuri când viscerale, când estetice. Modul în care se trece de la o poveste la alta este un prilej de respiro şi totodată începutul altei agonii. Te face să te întrebi ce va urma şi aştepţi curios continuarea, oarecum încordat.

Cele trei portrete sunt atât de bine conturate încât te gândeşti cum de pot fi neamuri.

Primul bărbat, Morosgoványi, este tipul dominat de instincte, trăieşte subjugat de superiorul său şi se mulţumeşte cu firimiturile. De orice gen! Cu toate acestea, evadează de fiecare dată din realitatea cruntă cu ajutorul imaginaţiei bogate de care dispune. Scenele de onanism prezentate explicit, comentariile despre femei şi dependenţa bărbaţilor faţă de ele îţi spun că e un film la care te-ai simţi jenat să ai un partener de vizionare lângă tine.

Cu toate acestea, regizorul îmbracă momentele în scurte scene de comedie şi artă. Cum pot apărea stelele pe cer, dintr-un hambar, după ce ai discutat cu Fetiţa cu Chibrituri sau la ce mai este folosită o albie de porci? Toate răspunsurile stau în imagini, construite cu o delicateţe ce contrazice restul secvenţelor.

Fiul, Kálmán, se naşte cu o codiţă de purcel şi se pare că nu întâmplător. Îşi doreşte să devină campion la un sport naţional numit înfulecare. Din păcate, un accident stupid din timpul unei probe îi spulberă visul şi se căsătoreşte cu Gizi, fosta campioană la mâncat conserve. Povestea capătă proporţii din toate punctele de vedere. Una dintre scene, în care soţul şi soţia înfulecă o porţie gigantică de caviar parcă îi trezeşte la realitate. Ea era însărcinată şi i se făcuse rău de la atâta mâncare dar nu vroia să-şi strice renumele de campioană.

În ciuda aşteptărilor, se naşte fiul lor, Balatony Lajoska. Nu se ştie sigur dacă tatăl este Kálmán, dacă luăm în calcul scena de la furatul miresei. El este taxidermistul, copilul de care tatăl nu este mândru deloc. Ce meserie e asta: să împăiezi animale? Dacă nu eşti campion la înfulecat şi nu te cunoaşte lumea, eşti un mucos – spune tatăl acestuia.

Deşi Lajos îşi îngrijea tatăl-gigantic părăsit de soţie din cauza obsesiei pentru acest sport, efortul nu-i este apreciat în niciun moment. În urma unui schimb de replici dure, ei se despart. Ce se întâmplă mai departe aş putea spune că întrece orice imaginaţie, chiar dacă momentele sunt oarecum previzibile prin accentuarea unor cadre.

Taxidermistul încheie arborele genealogic într-un mod estetic, rămânînd în istorie. Titlul filmului este pe deplin meritat. Tehnica aleasă de regizor a fost catalogată în multe feluri dar meritul său, din punctul meu de vedere, este că a reuşit să iasă de sub anonimat, pentru totdeauna, cu un singur film. Să fie un avantaj sau nu?

Aici trailer.

Merită menţionat soundtrack-ul, potrivit ca o mănuşă, adică amprenta futuristă a lui Amon Tobin:
https://anaayana.files.wordpress.com/2008/08/1.pdf

Eşti altfel când scrii

Vineri, 29 august 2008

Diferenţa dintre persoana care eşti in real life şi cea care scrie, este uneori foarte mare. Am întâlnit atât de multe cazuri de acest gen încât nu mă mir când văd discrepanţe. Dimpotrivă, îmi face plăcere să completez portretul.

Ce este de fapt atât de diferit? Am încercat să abordez în discuţii unele subiecte pe care le scriu, citesc, etc. şi am observat ce simplu se evaporă. Detaliile devin plictisitoare şi chiar inutile. Nu întotdeauna! Porumbelul poate să iasă din pălărie exact când te aştepţi mai puţin şi actul de magie să aibă loc fără premeditare!

Se spune că, în mare parte, nu contează ce vorbeşti ci tonul folosit pentru a te exprima. Impresiile cu care rămâi la final au legătură cu aprecierea subiectivă.

De fiecare dată când citesc un text încerc să-mi imaginez glasul celui care l-a scris.  Era  indispus, neliniştit sau plin de vervă? Unii oameni au talentul de a păstra această abilitate şi pe hârtie. Aşa se formează stilul şi apoi nu trebuie decât să-l recunoşti într-o mare de cuvinte.

Dacă cineva mi-ar arăta un text scris de mine, peste ani, când poate voi fi uitat că-mi aparţine, o să spun că sunt de acord cu el şi nu ştiu care vor fi şansele să-l recunosc în totalitate. Sau, cine ştie?

A fi altfel decât puţinul care este ştiut despre tine mi se pare o afirmaţie incompletă. Nu poţi fi altul pentru că eşti acelaşi în permanenţă, ies la iveală doar părţile ce au mocnit cândva şi erup spre surprinderea  celorlalţi. Noul nu este de fapt creaţia?

Tocmai de aceea completez în permanenţă jocul de puzzle.

 

La ce-mi folosesc gândurile altor oameni

Joi, 28 august 2008

Se împletesc cu goluri, umplu şi scot la iveală conţinutul, rostogolesc semne de-ntrebare pe suprafeţe lucioase, întâmpină cuvintele ce pleacă în zbor spre tăcere, glas, dorinţe, uşi deschise. Şi chiar dacă uneori par întoarse, sunt mereu verzi.

Cu ce te mulţumeşti?

Marți, 26 august 2008

Mereu mi-am imaginat viaţa ca un întreg ce nu se termină, indiferent câţi ar gusta din ea, cu sau fără intenţie. Şi chiar de ar fi numai fruct, percepţie naivă sau eternitate, ceea ce apucăm să prindem din mers sunt doar părticele mărunte care imită adevărul.

Priorităţile devin uneori lacăte ce stau în faţa celorlalte dorinţe. Aşa alegi un anumit capitol pe care vrei să-l împlineşti, sau te mulţumeşti să savurezi mostre până când constaţi că originalul este departe. Şi distanţa dintre tine şi el pe măsura aşteptărilor.

Planurile financiar, sentimental, familial şi social pot fi împletite armonios, fără a le privi ca pe nişte utopii. Am întâlnit astfel de oameni deşi aveau o nemulţumire ca numitor comun: lipsa timpului.

Adică, la ce folos ai bani – dacă nu ai când să-i cheltui sau nu-ţi aduc mulţumiri, iubire – dacă nu ai cu cine să o împarţi sau o poziţie înaltă pe scara profesională dacă-ţi lipsesc celelalte?

Ce rămâne de ales şi cu ce te mulţumeşti din fiecare domeniu? Poţi să priveşti, să asculţi, să probezi şi în final să alegi. Evident, ceva o să-ţi lipsească întotdeauna pentru că nu poţi avea întregul.

Trebuie să iei şi să laşi. Totul e să nu te apuce vârsta pensionării, ca să mai ai timp să fii fericit cu adevărat! Şi chiar de ar fi aşa, nu ar merita?

Gegen die Wand

Duminică, 24 august 2008

Dacă nu poţi schimba lumea, schimbă lumea ta! Îndemnul doctorului nu tocmai întreg la minte, aşa cum îl numeşte Cahit, personajul principal din Gegen die Wand, este privit cu indiferenţă după o semi-tentativă de sinucidere.

După moartea soţiei, zilele lui erau negre, lipsite de sens. Strângea paharele într-un club de rock din Hamburg. Într-o seară, sub influenţa alcoolului şi a cocainei, intră cu maşina într-un zid. Supravieţuieşte, parcă şi mai supărat, dar cu o fărâmă de speranţă pentru a trăi cumva.

Aşa o cunoaşte pe Sibel, o turcoaică ce încercase şi ea să se sinucidă pentru a evada din familia cicălitoare ce nu o lăsa să-şi trăiască viaţa după bunul plac. Ea îl cere în căsătorie tocmai pentru că era turc la origine şi numai aşa ar fi putut să scape de presiunile părinţilor săi tradiţionalişti. Bineînţeles, era doar un pretext, o aruncare cu capul înainte.

De aici încep toate încurcăturile. Fiecare-şi trăieşte viaţa ca şi cum nu ar fi împreună deşi, încep să se îndrăgostească reciproc. Cahit ajunge în închisoare în urma unei provocări, exact când cei doi şi-au dat seama că se iubesc. Sibel i-a promis că o să-l aştepte! Am crezut-o, părea credibilă! A crezut-o şi el, motiv care l-a ţinut viu, conectat la o relaţie tangibilă ce-i promitea salvarea.

Pentru Sibel începe însă declinul. Aşteptarea seamănă oarecum cu zilele pe care le trăia Cahit când şi-a pierdut soţia, mai ales că pe fundal apare iar I feel you al lui Depeche Mode. Un amestec între iubire, neputinţă şi disperare o face să clacheze.

Între timp, Cahit iese din închisoare şi merge după Sibel la Istanbul, la verişoara acesteia, unde ştia că locuieşte. Dialogul dintre cei doi este impresionant, deşi află că duce o nouă viaţă, încearcă să-i spună Selmei cum a rezistat până atunci:

Când am întâlnit-o pe Sibel pentru prima dată, eram mort. Eram mort cu mult înainte s-o întâlnesc. M-am pierdut cu mult timp înainte. Apoi a apărut ea în viaţa mea, mi-a dat dragoste şi mi-a dat putere.

Finalul are legătură abia acum cu versurile din deschiderea filmului, aparent nesemnificative:

Mă duc să mă plimb de-a lungul pârâului,
privesc peştii în apa mohorâtă,
sunt trist din cauza ta,
sunt trist pentru că nu mai văd iubire în ochii tăi.

I-a ajuns dragostea pe care a apucat să o simtă pentru a trăi mai departe? Îl mai iubea Sibel sau totul s-a consumat undeva la graniţa dintre responsabilitate şi resemnare? Sunt câteva dintre întrebările cu care am rămas după ce am privit filmul.

Temele pe care le atinge tânărul regizor, Fatih Akin, scot în evidenţă nu numai conflictele interioare ale germanilor de origine turcă dar şi felul în care se raportează la o realitate vie, mereu în schimbare, atât din punct de vedere al culturii cât şi al personalităţii fiecăruia.

Cu toate acestea, ce este dragostea dacă nu o încercare permanentă de a fi fericit?

after laughter comes tears
after your laughter there will be tears

when you’re in love, you’re happy
when you’re in a arm, you gaze
this doesn’t last always

Curajul de a renunţa

Vineri, 22 august 2008

Momentul în care simţi că alegerea pe care ai făcut-o cândva nu mai are nimic în comun cu ceea ce ai devenit este în primul rând unul de sinceritate maximă faţă de sine. Proiectele pot fi de succes până într-un anumit punct, ce se întâmplă mai departe ţine de gradul de implicare al participanţilor.

A renunţa la o idee, situaţie comodă sau pur şi simplu la un obicei poate fi un pas înainte sau unul către o schimbare ce-şi găseşte răspunsul abia după ce are loc. Cazul fericit este însă acela când depistezi de la început impasul şi încerci să-l soluţionezi, aşa cum o cere momentul.

Cât trebuie să insişti acolo unde curentul merge în răspăr şi când este cel mai bine să te opreşti o ştie fiecare pentru sine. Este nevoie de anumiţi catalizatori pentru ca lucrurile să prindă formă, sunt hotărâri ferme ce-şi au sursa în anumite dorinţe sau pur şi simplu totul se rezumă la un pahar plin? Cert este că uneori schimbările ne prind din mers.

https://anaayana.files.wordpress.com/2008/08/let-go.pdf