Archive for iunie 2008

Acuzaţia de impersonal

Sâmbătă, 28 iunie 2008

Atunci când nu cunoşti un om, poţi avea în faţa ochilor o impresie, o imagine sau orice  (nu) vrea să-ţi arate. Te afli într-o plină înşelare sau construieşti un puzzle. Aduni un alt EU, fragment cu fragment, fără a avea certitudini că acele frânturi au ceva în comun. Colecţia poate să dureze până la infinit sau până la capătul răbdării.

Dacă vrei să superi/deranjezi pe cineva, spune-i că nu e aşa cum îl vezi, cum îl credeai, cum aveai senzaţia că este. Cu siguranţă nu o să-i placă şi asta pentru că distanţa de la felul în care te vezi şi te  percep oamenii (uneori) poate fi imensă.

Dacă-ţi pasă mai mult cum te văd ei, timpul tău va deveni impersonal, trăirile şi gesturile străine de ceea ce ar fi vrut să însemne cu adevărat.

A fi acuzat că nu eşti aşa cum te-a făcut Natura, fără E-uri sau alte ingrediente mi se pare egal cu zero. Nimeni nu are de unde să ştie exact cum eşti în realitate, cum simţi, cum te raportezi la ceilalţi oameni, cum te vezi în oglindă, cum îţi bate inima când te îndrăgosteşti, etc.

Din acest punct de vedere suntem cuvinte, gesturi, fapte neterminate iar desăvârşirea stă agăţată -n timp, în principii de viaţă, în sentimente sau gândire.

Prin urmare, poţi fi în permanenţă personal, atât timp cât împarţi din experienţa ta cu sinceritate.

p.s. Pornind de la etimologia cuvântului acuzaţie, nu se mai poate pune-n discuţie o cauză nobilă când la mijloc stă o vină pasată ca la handbal, nu?

Dancer in the Dark

Vineri, 27 iunie 2008

Viaţa poate fi trăit în ritm de dans, spunea la un moment dat Fred Astaire. O ilustrare fericită a acestei maxime este oferită de regizorul danez Lars von Trier in Dancer in the Dark (2000). Realizat la intersecţia dintre film, dramă şi musical, filmul lui von Trier impresionează de la primul cadru prin insolitul imaginii, mişcarea camerei efectuată aparent de un amator şi construcţia epică a naraţiunii.

Selma (Bjork) este o lucrătoare de origine cehă pasionată de comediile muzicale. Confruntată cu iminenta pierdere a vederii, Selma încearcă să economisească suficienţi de mulţi bani pentru o operaţie menită să -l salveze pe fiul ei de la aceeaşi problemă. Acest ideal devine singurul motiv pentru care ea trăieşte şi atunci când Bill (David Morse), cel care îi închiriase rulota unde trăia, îi fură economiile pentru a putea să -şi plătească datoriile de la bancă inevitabilul se produce. Bill este omorât, Selma este condamnată la moarte nu înainte de a plăti operaţia pentru fiul ei.

Kathy (Catherine Deneuve), prietena Selmei reuşeşte să plătească cu banii operaţiei un avocat mai bun care îi promite Selmei rejudecarea procesului şi implicit o pedeapsă mai blândă, propunere refuzată însă de personajul principal. În clipa morţii, Selma primeşte perechea de ochelari a lui Gene, semn că operaţia avesese loc şi că sacrificiul ei nu fusese zadarnic. Finalul este cutremurător şi incitant în acelaşi timp: atunci când trapa spânzurătorii se deschide şi victima moare, o cortină mov este trasă de către poliţişti pentru a marca finalul unei vieţi în pas de step, dar şi un sacrificiu care nu a fost zadarnic.

Două idei se desprind din ţesătura densă de semnificaţii a regizorului. Prima este aceea că viaţa poate fi trăită într-o dimensiune personală. Pentru Selma evadarea din cenuşiul vieţii cotidiene înseamnă refugiul în dansul şi muzica din filmele muzicale pe care le vizionase. La fel ca în Dogville sau Manderlay, reapare tema sacrificiului pentru ceilalţi. Acesta reprezintă o provocare pentru privitor reflectând o enormă disponibilitate artistică a cineastului suedez. În faţa sacrificiului şi a pasiunii pentru muzică şi dans, orbirea şi întunericul devin neputincioase.

Realizat în tonuri cenuşii, cu personaje prea puţin scoase în relief, cu o imagine filmată parcă de camera personală a unui amator, Dancer in the Dark este mai puţin un film sau o poveste cinematografică şi mai mult o combinaţie de idei adresate în mod direct privitorului. Pe coloana sonoră a lui Bjork filmul lui Lars von Trier îndeamnă în acelaşi timp la visare şi la reflecţie.

Vrei să rămâi în istorie?

Joi, 26 iunie 2008

Oamenii doresc să fie ţinuţi minte sau nu. În Evul Mediu multe tablouri ale Renaşterii s-au născut din această dorinţă de recunoaştere, de a fi evocaţi de ceilalţi. Importanţa acordată modului în care oamenii sunt amintiţi nu şi-a pierdut din semnificaţie nici în zilele noastre. Donaţii generoase pentru diferite scopuri umanitare, fundaţii care să poarte numele binefăcătorului, premii şi burse oferite celor în nevoie, etc.

Pentru cei mai mulţi dintre noi asemenea mecanisme de conservare a memoriei sunt absente. Rămânem prizonierii prezentului uitînd că viitorul are propriile legi, independente de judecata noastră. Tu cum doreşti să rămâi în memoria celor apropriaţi, cum ţi-ar plăcea ca oamenii să-şi aducă aminte de tine şi de existenţa ta pe acest pământ?
https://anaayana.files.wordpress.com/2008/06/we-have-a-map-of-the-piano.pdf

Schimbările stau la pândă

Luni, 23 iunie 2008

Urmează o perioadă de blogo-stand-by în care plănuiesc diverse manifestaţiuni, care mai de care legate de viaţa non-virtuală, drumuri cu ochelari de soare, umbră şi gheaţă… plus o colaborare pentru a face pe viitor acest blog unul colectiv. Voi reveni cu noutăţi la momentul t2.

Ca să fii de găsit

Vineri, 20 iunie 2008

… trebuie să fii stimulat cu ceva, cumva. Nu mă refer la cadouri, complimente sau momeli. Când cineva vrea să-ţi reproşeze faptul că nu-i mai baţi pragul sau nu-l mai inviţi la un pahar de vorbă, se leagă de faptul că nu (mai) eşti de găsit.

Expresia care efectiv mă scoate din sărite este: mai trăieşti? Odată am fost întrebată acest lucru chiar pe stradă, când m-am întâlnit cu o veche amică, după ce nu ne mai văzusem de ceva timp. Probabil făcea acest lucru de dragul clişeelor care mustră.

Altă situaţie: o colegă de facultate cu care discutam diverse lucruri, din momentul în care afla toate noutăţile ce o interesau, dispărea. Dacă aveai nevoie de un răspuns ori altceva, nu era de găsit. Ştiind că este amatoare de veşti fierbinţi şi cum aveam nevoie de o carte, i-am lăsat un offline pe messenger prin care-i ofeream o parte dintr-o bârfă. Imediat după, m-a sunat. Altă metodă mai curată nu am găsit.

Ca să fii interesant trebuie să oferi ceea ce omul caută cu ardoare şi-l preocupă dar acest lucru nu înseamnă că oferi calitate. Cum nu există oameni-mall, la care să afli totul într-un singur loc (ca la hypermarket, unde alegi sectorul şi apoi produsul), cercurile cresc.

Pomeneam la un moment dat de prieteniile-horă. Folosesc toţi aceşti termeni pentru că aşa-mi imaginez situaţiile. În cazul de faţă mă refer strict la cei care-şi păstrează unele cunoştinţe numai pentru că le satisfac anumite interese. Nimic mai mult! Ei nu-şi permit unul altuia să nu fie de găsit.

În altă ordine de idei, dacă i-ai păstra numai pe cei pentru care eşti de găsit, nu-i aşa că hora ar fi mai mică? Mică dar… neobosită!

 

 

Cum te vezi în oglinda secundei?

Joi, 19 iunie 2008

Există câteva categorii de oameni pe care aş vrea să le înţeleg mai bine. Sunt cei care:

  • se plictisesc atunci când stau prea mult singuri, nu admit să petreacă timpul în acelaşi loc sau cu aceeaşi persoană. Par a fugi de sine şi totodată caută liniştea în alţi oameni. Schimbă subiectele atunci când pui punctul pe i. Vor să se distreze ca să uite de lucrurile serioase.
  • sunt în permanenţă nemulţumiţi, nimeni şi nimic nu le place, îi critică pe alţii şi de fapt duc un permanent război interior
  • par că au multe de zis dar tac şi nu au reacţii, de niciun fel. Nu răspund la nicio provocare, nu vor să contrazică şi nici nu spun vreodată ce păreri au cu adevărat
  • par mereu veseli şi puşi pe glume ascunzînd foarte bine orice moment de tristeţe, ca şi cum ar fi unul de slăbiciune

Probabil că totul porneşte de la relaţia pe care o ai tu cu tine. Este una specială şi cu sens unic dar cu posibilităţi de alegere a stărilor de spirit. Chiar aşa! Dacă eşti trist este pentru că permiţi să se întâmple şi nu schimbi nimic, pentru a te simţi altfel. Ai la dispoziţie infinitul pentru a experimenta dispoziţii şi tu alegi una singură până la epuizare.

Totuşi… Cum te simţi când eşti între patru pereţi, fără muzică sau alte stimulente auditive, singur(ă)?

În momentul în care nu te plictiseşti cu tine sunt şanse să nu plictiseşti nici pe alţii. Dacă eşti nervos(oasă) şi nu ştii de ce, s-ar putea să transmiţi acea energie negativă şi altora.

Personal, nu cunosc starea de plictis. Nu ştiu dacă este o binecuvântare sau un defect dar aş putea privi un film care mi-a plăcut – de mai multe ori, aş putea asculta o piesă muzicală – de o sută de ori, aş putea merge într-un loc preferat până când ar dispărea de acolo.

Citeam aici despre această stare de optimism descrisă atât de bine, cum eu nu reuşesc să pun în cuvinte.

Evident, este nevoie de alternanţă şi când ceva nu-mi mai place acum este pentru că-i dau timp să-mi placă şi altă dată. Uneori cuvântul cheie este pauză, chiar şi de la cele din lista de favorite.

Prieteniile-triunghi

Miercuri, 18 iunie 2008

Povestea începe în doi şi continuă, însă din momentul în care-i cunoşti prietenul sau prietena deveniţi trei. De obicei, şansele de a fi compatibil(ă) cu prietenii celor apropiaţi sunt mari.

Nu ştiu dacă se schimbă relaţiile după aceea, dar de-a lungul timpului am observat astfel de situaţii: trei-ele sau trei ei, două ele şi un el, doi ei şi o ea. Să le luăm pe rând:

Când trei fete sunt prietene este cam greu să mai fie totul ca la început, când împărţirea se făcea la doi (nu ştiu dacă este la fel şi-n rândul băieţilor). A treia persoană ori ia locul uneia dintre cele două, ori iese din joc prin simplul fapt că se răcesc relaţiile.

În liceu, colega de bancă îşi făcuse o colegă nouă cu care ieşea separat, apoi când ieşea cu mine îmi povestea frânturi din ceea ce vorbea cu cealaltă. Ce mă deranjează la astfel de relaţii este faptul că se pierde din sinceritate: dacă de faţă cu tine o critică pe cealaltă, sunt şanse mari să te critice şi pe tine.

Când două fete sunt prietene şi au acelaşi amic. Discuţiile şi secretele se împart ca pe balanţă şi mereu atârnă într-o parte. La un moment dat intervine un fel de concurenţă stupidă între ele pentru a-i arăta care este mai inteligentă, mai descurcăreaţă, mai hazlie, etc. Se întâmplă mai degrabă la adolescenţă când vrei să demonstrezi cine eşti iar situaţiile în care eclipsezi pe cineva, lasă senzaţia că eşti important.

Când doi băieţi sunt prieteni şi au o amică fată lucrurile par similare: fiecare vrea să arate cât este de macho, oferă sfaturi şi ajutor în domeniile la care se pricepe, pentru a impresiona. La tot spectacolul asistă de această dată ea.

În toate aceste cazuri, cea mai jenantă situaţie este cea în care vrei să-i spui ceva lui Y şi-l foloseşti pe X ca purtător de cuvânt sau primeşti mesaje de la al treilea prin intermediul prietenului comun.

Mă întreb dacă într-adevăr sunt posibile relaţii trainice de prietenie atunci când sunt implicate trei persoane iar dacă nu, ce le lipseşte?