Archive for martie 2008

Omul de pe lună sau R.E.M. pe fundal

Luni, 31 martie 2008

De data aceasta nu voi avea prea multe cuvinte de laudă, chiar dacă Man on the moon este regizat de Milos Forman şi distribuţia are nume grele precum Jim Carrey (Andy Kaufman) şi Courtney Love sau Danny de Vito. Mă refer la ultimul film văzut.

Ideea de bază ce merită reţinută este faptul că atunci când vrei să fii plin de umor, original şi vedetă numai pentru tine nu vei fi la fel şi pentru ceilalţi.

Este ciudat să te distreze numai propriile glume şi tot ele să te izoleze pentru că nu sunt gustate de majoritate. Era de fapt ceea ce avea mai bun de oferit publicului dar nu era îndeajuns.

Cu toţii avem astfel de laturi pe care preferăm să nu le scoatem în lumină tocmai pentru că ştim că nu vor fi pe placul celor din jur.

În rolul din film Jim Carrey este un comediant prin sinceritatea, stângăcia şi inxcapacitatea de a fi amuzant ca toată lumea. Exact acesta este paradoxul. În final, alege să elimine rolul principal (propria satisfacţie) dîndu-şi seama că nu este suficient să-i placă doar lui ceea ce face.

Unul din momentele care mi-a plăcut mult este cel în care o cere în căsătorie pe prietena lui, îi pune un şal pe cap, îi zice să meargă cu el în Manhattan, şi-n final o sărută. Totul pare o glumă dar de fapt era unul din momentele în care el era serios.

Un alt moment în care prietenii nu ştiau dacă protagonistul vorbeşte sau nu serios este cel în care le spune la 4 dimineaţa că este bolnav de cancer la plămâni (deşi nu era fumător). Aceasta se va dovedi marea cacialma a întregului film.

Un atu în favoarea filmului îl reprezintă coloana sonoră în care privitorul va putea recunoaşte diferite bucăţi din repertoriul trupei R.E.M.

Filmul transmite un mesaj subtil tocmai din cauza ambivalenţei dintre realitate şi ironie: viaţa este prea scurtă pentru a o trăi mereu serioşi, iar visele se pot împlini când credem în ele cu adevărat.

Why do you listen weird music?

Luni, 31 martie 2008
_love_is_a_mixed_tape1.jpg
Today I`ve decided to write for all my friends (those abroad included) and in order to do that I choose to use English language as the form of communication. The topic about the music we listen always come up therefore I want to tackle this issue.

Mainstream music has no secrets for me but I preffer to have other options when it comes to tastes in music. Many of my friends love Justin Timberlake, Beyonce, Radiohead and Bon Jovi or they have good reasons to do so: catchy tunes, nice personal images, challenging videos.

I have nothing against other people`s tastes and really enjoy to listen these genres of music when I go out with them. Nevertheless, there are some other artists or bands coming from the underground music that during time have caught my attention.

Kashmir, Epo-555, Moi Caprice, Under Byen, Saybia, Blue Foundation, Air, Iron & Wine, Carpark North, Spleen United, Diefenbach stand no so much for big profits, huge concerts with large audiences, and extended fan base.

Classical music, pop, rock, and so on and so forth are on my playlists togheter with the new discoveries. In fact this is what I love most: to unravel new voices and talents, original rythms, genresand lyrics.

Although for some these bands would seem a bit strange and difficult to digest, they have in common a certain sense of profoundness similar to my inner state of mind and spirit. I have to acknowledge that a music like this coming out of passion rather than out of commercial reasons gives me a certain sense of satisfaction.

What kind of underground music do you listen and why we should know about it?

Priviri de păpădie

Duminică, 30 martie 2008

Astăzi cerul a brăzdat

trepte de curcubeu;

a mocnit

în vreascuri de nori

aproape albi,

rătăciţi prin vis de păpădie.

Astăzi cerul

s-a plimbat cu gândul

de la pleoapa mea stângă

la pleoapa ta dreaptă, deschisă,

intersectînd

priviri de puf.

Sunt timid dar mă tratează alţii

Sâmbătă, 29 martie 2008

shy____by_mr_stamp.gif

Reacţia firească a oricărui om care se confruntă cu un timid este să-l scoată din lumea lui, să-l schimbe, să-l determine să se adapteze la condiţiile exterioare. De ce? Nimeni nu e bolnav dacă-i lipseşte curajul, nu?

Mă gândeam dacă timiditatea apare încă din vârstele mici sau ne lovim de ea în permanenţă. În copilărie nu aveam curaj să cer diverse lucruri şi mă surprindea faptul că alţii de vârsta mea dădeau buzna în locuri în care eu mergeam pe vârfuri. Nu mă refer neapărat la situaţii la propriu ci la felul în care interacţionăm cu oamenii. Acum poate văd lucrurile altfel pentru că m-am maturizat.

Timiditatea ascunde teamă, închidere în sine, izolare, singurătate. Din câte ştiu eu, un timid nu comunică prea mult, vorbeşte încet, se înroşeşte repede, etc. Este posibil ca fiecare să aibă o doză din aceste caracteristici dar să le mascheze foarte bine.

Un om care este cu adevărat timid nu se va grăbi să spună tuturor această veste pentru că probabil, în sinea lui, îl deranjează la fel de mult ca şi pe ceilalţi şi încearcă să treacă neobservat.

Încerc să-mi dau seama dacă este bine sau nu să fii timid. Ce ai de pierdut dacă nu eşti timid sau ce câştigi dacă nu te tratezi?

Trebuie vs. Vreau

Vineri, 28 martie 2008

realitate-abstracta.jpg

Mereu mi-a fost mai drag cuvântul vreau decât cuvântul trebuie. Unul este exprimarea dorinţei şi celălalt al nevoii, al datoriei.

Trebuie pune capăt libertăţii: trebuie să plec, trebuie să închid, trebuie să încetez ce-mi place şi să mă apuc de ceea ce este serios. Trebuie nu suportă amânare.

Totuşi…. Vreau la mare! Vreau îngheţată! Vreau timp liber, vreau nebunie!

Când vreau, nu doresc pentru că este ceva primordial ci pentru că ceva din mine cere. Am fi probabil atât de iresponsabili dacă l-am lăsa numai pe vreau să decidă ce este de făcut! Totodată, dacă l-am lăsa numai pe trebuie să vorbească probabil că am deveni mult prea serioşi sărind peste minunile frumoase ale vieţii.

Lupta are loc între prezent şi viitor. Să mă consider fericită când i-am împăcat pe Trebuie şi pe Vreau? Un singur nu îi anulează pe amândoi dacă le stă în faţă!

There is somethin’ about you!

Joi, 27 martie 2008

happy_three_friends.jpg

 

Un om îl placi sau nu, e simplu. Că se pot schimba lucrurile pe parcurs este deja altceva, la fel cum o relaţie poate să evolueze, poate să stea pe loc sau să se destrame. Dar atunci când se întâmplă magia, acea licărire sau aprinderea băţului de chibrit, se simte!

Te-ai întrebat vreodată de ce-i placi pe cei dragi? Pentru calităţile lor distincte, pentru ceea ce sunt în totalitate sau pentru ceea ce oferă?

De-a lungul timpului mi-am dat seama cât de mult contează felul în care te face cineva să te simţi! Poţi prinde aripi într-o discuţie, vrei  să nu se mai termine timpul sau pur şi simplu cuvintele nu ajung acolo unde trebuie pentru a atinge acel prag.

Îmi place pofta de viaţă pe care o au unii oameni, este de-a dreptul molipsitoare. Am câteva astfel de cunoştinţe care reuşesc indiferent ce stare de spirit am, să mă binedispună, să-mi redea echilibrul de care am nevoie pentru a fi plină de energie.

Te-ai întrebat vreodată ce-i atrage pe alţii la tine sau ce îţi place ţie la ei? Ce ne face compatibili cu unii şi incompatibili cu alţii?

p.s. Cine caută prieteni fără cusur, fără prieteni rămâne!

Cele mai căutate sunt interesele

Miercuri, 26 martie 2008

green.jpg

Îmi place să cred că ceea ce căutăm ne defineşte pe jumătate. Probabil că cealaltă jumătate este ceea ce avem nevoie cu adevărat şi nu ne dăm seama.

Să fie manelele, filmuleţele şi ultimele telefoane apărute principalele interese ale oamenilor? Nu. Atunci cum se explică fenomenele care iau amploare în jurul lor?

Televiziunile oferă emisiuni cu dezbateri aprinse şi cu fantome în direct. Sunt singurele subiecte care pot smulge puncte de rating din faţa concurenţei?

Posturile de radio sunt pline de grupuri de câte doi oameni (obligatoriu joviali, treziţi înainte de 6 dimineaţa cu chef de glume) care vorbesc pentru a acoperi liniştea de prin birouri sau maşini.

Ziarele sunt pline de poze şi bârfe, titluri modificate genetic tocmai pentru a vinde. Sunt curioasă dacă altfel nu ar prezenta interes.

Blogurile? Pe de-o parte atacă subiecte fierbinţi sau sunt doar titluri menite să atragă la un fals borcan cu miere (cum spunea cineva recent) ori tratează ce-i frământă şi au un grup de cititori.

Accesînd un motor de căutare mai mult de jumătate din link-uri sunt bloguri. Ce credibilitate au acele informaţii? Cât profesionalism conţin? Rămâne să aleagă fiecare.

Ce ne interesează cu adevărat şi unde ne pierdem pe drum printre detalii?

Îmi vine greu să cred că ceea ce consumăm ne pune o etichetă pentru că în mod paradoxal, de multe ori consumăm ceea ce este la-ndemână şi nu ceea ce ne dorim cu adevărat. Avem atât de mulţi înlocuitori pentru nevoile reale încât ajungem să-i confundăm cu orginalul.

Bineînţeles, există şi acele cazuri fericite unde alegerea este exact exponentul gustului şi al personalităţii dar sunt cadre de vis, mai mult sau mai puţin tangibile.

Se simte nevoia calităţii şi nu a superficialului dar poate că numai eu păţesc asta… Mai bine merg să cumpăr un kilogram de roşii cu gust de salată, poate ele vor avea gust de roşii.