Archive for decembrie 2007

Zborul spre mai bine, 2008

Luni, 31 decembrie 2007

just-fly.jpg

Avalanşa de sms-uri cu urări care mai de care mai pompoase deja nu mai are niciun efect asupra mea. Cu cei dragi mă văd, îi îmbrăţişez şi le urez un an nou aşa cum şi-l doresc! Celor care mă citesc le doresc doar să fie mai bucuroşi, să îşi vadă visele împlinite şi zborul către ele să fie unul posibil! Pentru că în fond, asta ne dorim, să ne fie mai bine, nu?

Browse for life: de ce ne plac filmele?

Sâmbătă, 29 decembrie 2007

privesc.jpg

Prima proiecţie cinematografică a avut loc exact acum 112 ani, pe 28 decembrie în Franţa, la Paris. Filmul se numea Ieşirea din Uzinele Lumière. Se spune că aproximativ atunci a luat naştere cea de-a 7-a artă: filmul.

Nu are sens acum să intrăm prea adânc în istorie pentru alte informaţii despre regizori, scenarişti, actori talentaţi sau premii Oscar. Ştim de unde a pornit şi ştim că a ajuns artă dar şi industrie. Totuşi, în ultima vreme se încearcă o îmbinare armonioasă între profitul încasărilor şi calitatea filmului.

Am o colecţie impresionantă de filme şi un interes la fel de mare pentru a vedea cât mai multe. Avem o listă cu filmele preferate, le împrumutăm, ne uităm la unele de mai multe ori, suntem mai mult decât pasionaţi câteodată, unele ne-au schimbat viaţa sau măcar percepţia asupra ei! Care este adevăratul motiv pentru care ne agităm aşa?

Cele mai căutate filme au devenit comediile, cele de aventură, de groază, filmele porno sau cele SF. Nu am văzut prea mulţi care să se omoare după filmele de artă sau după drame. De altfel, se produc filmele care acoperă căutările şi interesele publicului, aşa ele au devenit mai uşor de realizat. Dorinţa de a simplifica lucrurile şi de a elimina bătăile de cap generază anumite preferinţe, nu?

Totuşi ce căutăm? Răspunsuri dincolo de realitatea înconjurătoare, proiectarea noastră în viitor, sau pur şi simplu suntem fascinaţi de viaţă? Pentru o oră-două nu suntem decât privitori, trăitori de vieţi gata trăite de alţii. Poate că experienţele doar auzite nu au acelaşi efect ca şi cele văzute!

Sunt părticele din noi, unele poate ideale, altele care ne dezvăluie că putem fi mai mult decât acum şi aici. Setea aceasta nu o văd să se stingă vreodată! Tu de ce te uiţi la filme? (fac excepţie cei care nu se uită pentru că nu le plac, deşi nu prea cred că există mulţi în această categorie). Te-ai gândit vreodată ce cauţi de fapt în ele? O stare de moment, o pastilă care să te pună pe gânduri, ceva care să-ţi stimuleze imaginaţia sau pur şi simplu divertisment?

Ştiu că subiectul este vast, tocmai de aceea îl las deschis pentru opinii, întrebări şi răspunsuri. Sper ca cele din urmă să fie cele mai multe!

Sophie Zelmani – la pachet

Vineri, 28 decembrie 2007
sophie-zelmani.jpg

Am văzut că multă lume ajunge zilnic la mine pentru că o caută pe Sophie Zelmani, drept pentru care vă las la dispoziţie albumul ei din 2005, A Decade of Dreams care include şi celebra Going Home. Gata cu căutările, era mai aproape decât credeai!

Pentru cei care doresc şi albumul din 2007, Memory Loves You îl puteţi descărca aici! Vă asigur că merită toată atenţia! (eu am ascultat toate cele 6 albume ale ei şi nu m-a dezamăgit!).

Cine este Sophie Zelmani? Vă las câteva informaţii, cine doreşte să citească tot articolul, să vadă videoclipuri sau să asculte câteva sample-uri, o poate face aici.

Sophie Zelmani (born 12 February 1972 as Sophie Edkvist) is a Swedish singer-songwriter who debuted in 1995 with the single „Always you.” Her music is quite unique in Swedish music history, since it’s based on the American singer/songwriter tradition. Sophie also appears on the Dawson’s Creek Soundtrack with her ballad, „I’ll Remember You” and has since recorded 6 albums

Colecţia de oameni

Vineri, 28 decembrie 2007

bunch-of-wishes.jpg

Ce ne mai mândrim când avem legături cu oamenii importanţi, faimoşi, de succes! Când cineva se caracterizează prin prisma cunoştinţelor pe care le are, pe undeva îşi anulează din personalitate.

Am auzit recent la radio o expresie de genul „soţul lui J.Lo.” în loc de Marc Anthony. De fapt, când unul nu este cunoscut, devine cu ajutorul celuilalt. În acest caz (amândoi fiind celebri) era doar o ironie folosită pentru a sublinia alte situaţii similare.

În oamenii pe care-i cunoştem găsim mai mult sau mai puţin ceva din ceea ce căutăm: profunzime sau amuzament, pierderea timpului sau îmobăţirea lui cu diverse stări, sentimente, cunoştinţe etc. Ceea ce mă uimeşte şi totodată mă pune pe gânduri este faptul că printre cunoştinţele noastre se află persoane foarte diferite între ele, câţi seamănă cu tine măcar puţin sau cu câţi ai multe în comun?

Ideea este că împrumutăm ceea ce ne lipseşte de la alţii. Poate azi nu sunt prea vorbăreaţă sau nu am răbdare să ascult ce spune cineva. Sunt zile când sunt prea sociabilă şi zile când pur şi simplu cei din jur mă completează.

Dacă încerci să-i pui la un loc pe toţi cei numiţi de tine amici, ei ce au în comun unii cu alţii? Pot rămâne singuri să discute ceva sau este nevoie de tine în mijlocul lor? Subiectul acesta are oarecum legătură cu cel anterior dar acum mă refer în mod special la oamenii pe care vrem să-i vedem, de care nu ne ferim.

Mai multe cunoştinţe se laudă (indirect) cu numărul mare de persoane din lista lor de messenger, alţii cu faptul că sunt prieteni cu mari artişti sau persoane publice. Cu ce mă ajută asta pe mine să-i văd mai bine? Atâta timp cât înveţi ceva de la ei, sunt şanse să te ajute!

Fără să ne dăm seama, colecţionăm diverse tipologii de oameni în jurul nostru, alimentăm diverse nevoi. Cu unii mergem la un pahar de vorbă, cu alţii (care nu au nimic în comun cu cei de dinainte) mergem la teatru sau la film, alţii ne ajută să ne cunoştem mai bine prin discuţiile pe care le purtăm despre sine şi alţii efectiv sunt acolo pentru că ne ajută cu diverse probleme materiale (nu o dată am auzit „nu se ştie niciodată când poţi să ai nevoie de el”) etc.

Te-ai gândit vreodată ce fel de oameni colecţionezi? Vorba proverbului, ei spun multe despre tine! E ca un bucheţel de păpădii, dacă sufli în el, cu ce rămâi?

Cu cine nu-ţi place să dai ochii?

Joi, 27 decembrie 2007

behind_blue_eyes.jpg

Este imposibil să fii un om care vrea să vadă pe toată lumea, oricând. Fie că avem momente în care nu ieşim pe nicăieri (ca să nu dăm ochii cu nimeni) sau momente în care vrem să ne întâlnim cu diverse persoane, cu unii nu ne place să ne vedem. Te-ai gândit vreodată de ce?

Statisticile spun că oamenii care zâmbesc vor fi plăcuţi mai repede decât cei prea serioşi, sobri, rezervaţi. Asta nu este de ajuns dacă ne gândim că un zâmbet poate fi sincer sau fals.

Un amic se plângea de faptul că nu mai poate merge pe o anumită stradă pentru că nu vrea să mai dea ochii cu o fată care lucrează la un magazin din acea zonă. Cândva se vedeau mai rar şi de când ea s-a mutat din alt oraş aici, ca să-l vadă mai des, s-a stricat relaţia. Lui îi convenea că se vedeau numai când vroia el şi toate erau bune şi frumoase.

Am vorbit recent cu cineva şi mi-a promis ceva dar nu s-a mai ţinut de cuvânt. Acum nu mai răspunde la mesaje. S-a închis canalul de comunicare! Când nu te ţii de cuvânt în faţa altora, nu poţi să mai dai ochii cu acel om, chiar dacă el nu-ţi reproşează nimic!

O altă persoană se plângea că nu şi-a văzut datoria în bani pe care trebuia să i-o înapoieze cineva şi spunea că nu vrea să-l mai vadă, apoi să mai stea de vorbă! Cam aşa îşi vând câte unii omenia, pe banii altora!

Fie că ne dăm seama sau nu, acel celebru loc de „bună ziua” se pierde prin greşelile lor sau ale noastre (fie că ne  recunoaştem sau nu vina). Nu ne place să dăm ochii cu cei care ne aduc aminte că nu ne-am ţinut de cuvânt, cu cei care ne eclipsează, cu cei care sunt ironici sau cu cei inflexibili. Nici nu facem ceva pentru a schimba toate astea, pur şi simplu alegem să evităm!

Pe toate le văd ca pe nişte datorii morale. Atâta timp cât vom căuta să ne fie bine numai nouă şi să ne simţim confortabil, fără să ne pese de faptul că acolo unde am construit ceva, începe să se dărâme… nu vom construi niciodată ceva solid nicăieri.

 Este nevoie de asumarea cuvintelor, altfel de ce ne plac oamenii parolişti? Şi ne mai plac şi cei punctuali, sinceri, corecţi, politicoşi, darnici etc. Atunci când cineva se comportă corect cu tine şi nu eşti în stare să-i răspunzi la fel, nu poţi să mai dai ochii cu el, eventual te face să te simţi crispat, chiar dacă vă mai vedeţi.

 Cui nu-i plac cei punctuali este din cauză că nu se ridică la acelaşi nivel, este valabil şi cu cei care urăsc ordinea şi curăţenia. Incapacitatea de a duce ceva la bun sfârşit (privită ca o virtute trunchiată) ne face să ne răzvrătim, fără să ne dăm seama.

Ţie cu cine nu-ţi place să dai ochii? Cu cel care ţi-a greşit, cu datornicul, cu vecinii de bloc, cu rudele, cu fostul prieten, cu popa, cu şeful? Lista rămâne deschisă! 

Testul culorilor

Joi, 27 decembrie 2007

result1.png

Se spune că gusturile noastre în materie de culori spun multe despre personalitatea noastră. După ce am efectuat acest test am fost surprinsă că se apropie oarecum de adevăr.

Sunt convinsă că dacă-l fac peste o săptămână  altul va fi rezultatul, mai ales că acum trec printr-o perioadă în care-mi plac albastrul şi verdele (alte perioade: orange, maro, roşu, grena, kaki). Aici se află testul 2 care se referă exact la asta!

În poză se află o parte din rezultatul care mi-a ieşit mie. You are 57 % extrovert and 43 % introvert

Diferenţa dintre ciudat şi normal

Miercuri, 26 decembrie 2007
bad_happy_sunshine_flowers.jpg

O limită între termenul de ciudat şi cel de normal nu se poate stabili, cu toate acestea alegem în cunoştinţă de cauză aproape mereu.

Tendinţa majorităţii este de a nu ieşi cumva din limita normalului, el este acceptat în mod tacit, nu este judecat pentru că a devenit deja obicei. Asta mai mult din frica de a nu greşi sau de a nu fi judecat greşit dar şi din teorii verificate deja. Tot ceea ce este nou, diferit de aşteptările sau obiceiurile sănătoase va fi considerat ciudat, nelalocul lui. Ordinea a fost deja stabilită?

Nu poţi veni cu o dezordine cu aer de geniu şi să pretinzi că nu eşti înţeles până nu eşti  argument în sine pentru alegerea făcută. Asta sună prea pompos, cu alte cuvinte, dacă atunci când ieşi din normal spre altceva şi nu ai un motiv pentru care faci asta, eşti ciudat. Oamenii caută explicaţii printre motivele lor, nu sunt empatici în astfel de situaţii. De fapt, cum se nasc aceste categorii? Ce înseamnă să fii ciudat?

DEX vine (chemat) şi spune aşa: CIUDÁT, , ciudaţi, -te, adj. Care iese din comun, care şochează (prin aspect, manifestări, evoluţie etc.); curios, straniu, bizar; ciudos (2). – Din bg. čudat „minunat“.

În concluzie tendinţa spre ciudat este una către creaţie pentru a deveni minune. Totuşi, de ce privim cu ochi suspicioşi tot ceea ce este ciudat şi nu putem accepta? Doar pentru că nu suntem obişnuiţi, nu am mai văzut, nu ne place să schimbăm ceva? Pe ce criterii se pun aceste etichete?

Spunem deseori: „mi se pare ciudat”, „mă simt ciudat”, „ce situaţie ciudată”, „X se poartă ciudat”. Mai toate au un sens negativ dar dacă privim în esenţă, numitorul comun pentru  aceste expresii este de fapt noul. Dacă ceva este banal, nici măcar nu mai iese în evidenţă.

În tabăra adeversă, mulţi îşi iau singuri eticheta de oameni ciudaţi, trăiesc în lumea lor şi se simt bine în acea libertate. A fi constrâns de normalul altora în detrimentul propriilor trăiri este probabil frustrant. Pe cine/ce numim ciudat şi ce ne face să ştim cu siguranţă că ne aflăm într-una din extremele fericite?