Archive for noiembrie 2007

Bucuria există!

Joi, 29 noiembrie 2007

smiling-kitty.jpg

Fericirea trebuie că are o reţetă controversată, e ca un cocktail ce-şi schimbă mereu reţeta tocmai pentru că apare o alta nouă din sine însuşi, mereu îmbunătăţită. Pe măsură ce gustăm viaţa nu numai că devenim mai pretenţioşi în materie de gusturi dar unele dintre ele ne definesc. Cu altele ne obişnuim. Cum poţi fi sigur totuşi că ceea cu ce te-ai obişnuit este cel mai bun şi nu mai necesită schimbări?

Pentru mine bucuria înseamnă strălucire. Soarele când apare pe cer oare ce vrea să spună? Atunci când un copil primeşte un cadou mai mare decât aşteptările lui, de ce i se luminează chipul? E ca şi cum, după spălarea de griji strălucirea respiră cu adevărat, după apăsătoare aşteptări de lumină.

În luna cadourilor am auzit oameni care se simţeau trişti. E ciudat să nu te poţi bucura atunci când există un motiv universal de bucurie. De fapt, probabil că pe unii îi deranjează prea multe bucurii şi apar stările contradictorii. Pe unii îi agasează veselia altora atunci când sunt suspicioşi în ceea ce o priveşte. Motive cred că există, la fel cum există şi oameni care mimează veselia crezând că poate aşa vor ajunge la ea. Mă refer la cei superficiali, de ce oare sunt aşa mulţi? Ce încearcă să construiască, să arate? Eşti mai valoros când eşti flexibil şi adaptabil la tot ce mişcă?

E primul decembrie când bucuriile mele se nasc aşa cum nu le-am avut în anii precedenţi. Ce mi-a lipsit? Credinţa sau încrederea că poate fi bine? Şi nu doar ca vorbe ci în trăiri.

Minuni vor exista mereu dar pentru asta trebuie să deschizi ochii si să înveţi să crezi în ceea ce te-nconjoară! Mi-a fost mare mirarea când am văzut că unii oameni pe care-i credeam banali sunt poate mai bogaţi sufleteşte decât mine prin simplul fapt că ei au crezut ceea ce eu cercetez continuu şi analizez. Mai sunt multe de învăţat, baza însă este bucuria, fără ea nimic nu se asimilează, nimic nu prinde viaţă!

E toamnă-n iluzii

Joi, 29 noiembrie 2007

fericirea1.jpg

Merg pe urmele tale,

acoperite

de frunzele ce stau să cadă.

Siluete parcă trec

dintotdeauna

cate două,

te inventez din tine

şi totodată

desfiinţez fară să pot

orice gând

ce te conţine.

E toamnă-n iluzii

şi-n aşteptări

şi parcă-n ele s-a oprit

veşnicia.

Nu am nici bilet

la trenul care nu mai vine.

E toamnă-n iluzii

şi-n ziua de ieri,

unde străluceai.

septembrie 2007

Viitorul sună acustic?

Joi, 29 noiembrie 2007

A stat mereu sub semnul întrebarii, oamenii nu vor putea controla niciodată viitorul, oricâte previziuni şi calcule ar face, oricât ar studia sau ar medita. De ce oare mă mulţumeşte acest lucru? Poate pentru că aşa văd eu libertatea sau pentru că nu mi-au plăcut niciodată lucrurile impuse.

Imprevizibilul atrage pentru că este ca un ţărm fin, necălcat de tălpile goale. El nu are decât viitor, duce doar înainte şi cu toate acestea, nici el nu poate fi evitat. Pâna mai ieri coaja de portocală era un aromatizant excelent în prajituri, recent am fost avertizaţi că ea este nocivă datorită noilor metode de tratare a citricelor.

Se spune că din ce în ce mai mulţi oameni vor suferi de o boala comună: tristeţea. Deja am văzut cum acest fenomen capată amploare şi cum se manifestă în diferitele lui forme. Nu aş fi pomenit despre asta dacă nu aş fi observat dinainte să aud stirea (la un post de radio drag mie).

Fuga de singurătate nu este o depresie dar concurează cu tristeţea. Aud oameni care spun că liniştea îi deprimă, dau drumul la televizor sau la radio numai pentru a nu fi singuri, pentru a auzi pe cineva, pentru a nu rămâne cu ei inşişi, în gândurile lor. Cu gândurile tot nu e linişte dar e căutare. Ce caută oamenii în cluburi, la concerte, prin cafenele?

Oamenii cu căşti în urechi par drăguţi, misterioşi, profunzi, nu? Ce o fi ascultând acolo tânărul acela care trece strada, sau cel care stă pierdut in autobuz, numai el ştie: o carte în format audio, o manea sau hard rock la maxim, toate vin sa umple mintea cu altceva decât propriile gânduri. Nu am nimic împotrivă cu cei care vor să-şi fructifice timpul pe cât posibil. Mai ascult şi eu câteodată ”muzică portabilă” dar îmi dă senzaţia că am ieşit din lumea care mă-nconjoară, că nu mai aud nimic din ceea ce se întâmplă, ma teleportez într-o lume prea mică şi ireală. Consumăm muzică mai mult decât apă, de ce o fi aşa intensă această sete?

Unii oameni confundă dorul cu anumite lipsuri. Dacă ţie iţi lipseşte o persoană foarte dragă sau dacă te-ai desparţit recent, nu-ţi poate fi dor de cineva nou, abia cunoscut. Probabil că în mod inconştient, tot dorul pe care nu-l merită unii este revarsat asupra altora. Spun asta din cauza raţionalizării sentimentelor, nu mă mai mir când văd cum unii işi calculează şansele iar alţii văd în binele facut o răscumpărare egoistă tot a lor. Câtă contabilitate! Nu vreau să generalizez, acord mereu o şansă albului, până când el este murdarit. Este aproape imposibil ca acest lucru să nu se întâmple dacă ne gândim ce este dezamăgirea. Este ceva firesc.

Un dor inexplicabil, după ”nu ştiu ce” cred ca a trăit oricine la un moment dat, dacă nu chiar o astfel de stare prelungită. Să fie dorul după viaţă? ”Nu, e un dor bine definit!” Nu contrazic pe nimeni, îmi permit doar să privesc.

Dacă ceea ce se întâmplă şi noi o numim viaţă este de fapt o imitaţie, probabil că nu degeaba apar aceste stări. ” Te complici!”, ”Îţi pui prea multe probleme!”. (Aşa este!) De ce sa merg totuşi de-a valma şi să trăiesc din imitaţii, din falsuri?

Oamenii nu îşi aleg singuri soarta dar pot lucra în permanenţă la ea. Cei care se plâng de lipsa libertăţii, cei care sunt constrânşi de alţii, cei care nu pleaca din stările care nu le convin plătesc pentru viaţa lor. Cu ce? Conştienţi sau nu, cu însuşi pierderea, irosirea ei.

Ah, ce simplu e de vorbit şi de polemizat!” ”Cine eşti tu să spui toate astea, ce experienţă ai tu?” ”Cine te crezi şi pe cine crezi că interesează toate astea?” Nu am experienţă, spun doar ce văd… Da, e nevoie de mai mult. Dacă viaţa ar fi fost aşa simplu de explicat, nimeni nu ar mai fi scris niciodată o carte, nu s-ar fi realizat piese de teatru sau filme, nu ne-ar fi interesat istoria şi nici nu am fi avut psihologi, filozofi, medici, preoţi ş.a.

Până una-alta, consider că oamenii nu s-au născut întâmplător, dacă tot suntem împreună şi mişunăm aşa unii pe lângă alţii, nu ar fi mai bine să mişunăm cu drag şi cu folos?

Între aşteptări

Miercuri, 28 noiembrie 2007

 

Distanta dintre diverse asteptari se masoara prin rabdare sau prin agitatie. De alte ori prin intensitatea lor. Asteptarea va implica mereu mai mult sau mai putin timp: pierdut, investit, blocat sau inghesuit.

Nu poti astepta fara sa ingadui sa se intample o stagnare. Tocmai din aceasta cauza stagnarile sunt placute sau nu. Asteptam sa inceapa o piesa de teatru, asteptam un mijloc de transport, asteptam sa vina fulgii de zapada sau sa rasara soarele, asteptam sa vina cineva la o anumita ora, asteptam de cele mai multe ori sa treaca timpul si sa apara altceva in locul lui care sa-l faca mai putin perceptibil.

Imi place foarte mult expresia „in timp ce…”. A devenit celebru pentru punerea ei in practica Napoleon Bonaparte. Probabil ca nu numai el, oricine vrea sa fie dinamic in asteptarea lui face mai multe lucruri simultan.

Este benefic? Sau atunci cand te imparti in mai multe locuri risti sa trimiti atentia ta pe bucatele, trunchiata? Asta depinde probabil de cat de mult iti pasa, cat de mult te poti concentra, daca vrei sa revii sau daca vrei sa lasi loc transparentei.

Nu am vazut oameni care sa iubeasca asteptarea si nici oameni care sa iubeasca rabdarea sau incertitudinea. Din moment ce desavarsirea are legatura cu datul jos a acelor straturi de ceata de pe ochi, o continua perfectionare, cine ar vrea sa stagneze vesnic?

Intreaba la intamplare pe cineva care sunt asteptarile lui pentru viitorul apropiat si va gasi minim doua. Si totusi asteptarea ocupa mare parte din viata! Intre asteptari ne pregatim pentru ea. Cum, cu ce, pentru ce, cat? Intrebarile nu au sfarsit, la fel cum asteptarile gata incheiate sunt legate ca intr-un lant de altele noi.

Totusi, care este marea asteptare? Am o mare banuiala: cumva sa traim cu adevarat?