Ca să poţi fi supărat pe un om sau pe o situaţie, trebuie ca nemulţumirea să o duci cu tine peste tot, să nu o laşi să se stingă. Grea luptă!
Îmi plac certurile dintre copii: îşi spun două-trei cuvinte tranşante, îşi întorc spatele şi a doua zi îi vezi îmbrăţişîndu-se de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat. Pe alţii ceva-i opreşte să mai facă asta. Câte unii nu-şi mai vorbesc, de parcă tăcerea ar rezolva cu ceva situaţia. Privită invers problema, am putea spune că orice exces de comunicare înseamnă înţelegere deplină dar nu orice deschidere înseamnă interacţiune sau transfer.
Omul acceptă alţi oameni în măsura în care aceştia-i dau ceea ce el cere sau are nevoie. Că ne dăm seama sau nu, avem pretenţii şi respingem ceea ce nu este compatibil căutărilor noastre. Supărarea o văd ca pe o revoltă, o reacţie în faţa argumentelor ce nu mai au putere în faţa evenimentelor. Pentru mine supărăcioşii sunt nişte copii care vorbesc serios.
A murit de supărare nu este doar o expresie. Trebuie că o forţă interioară arde combustibilul numit viaţă. În momentul în care te revolţi împotriva unui fenomen, cauza devine autodistructivă. Şi totuşi nu sunt sigură dacă unele cauze pot fi schimbate. A pune la suflet - o altă vorbă întâlnită în astfel de cazuri – poate însemna chiar a consuma acel combustibil în sens invers. Un fel de implozie a stării de spirit.
Aş vrea să înţeleg supărăcioşii până la capăt dar nu reuşesc. Poate că pentru asta este nevoie de mai multă profunzime, de mai multă implicare. Un lucru este sigur şi mă bucur de această incapacitate: sunt supărăcioasă-less.
duminică, 11 ianuarie 2009 la 11:00 pm
Nici eu nu-i inteleg,eu nu pot intelege cum unii din semenii nostri poarta ranchiuna,chiar si rude o viata intreaga din varii motive,uneori ajungand sa se judece pentru mosteniri sau alte fleacuri,fara sa-si mai vorbeasca o viata intreaga,am intilnit asemenea cazuri!
duminică, 11 ianuarie 2009 la 11:01 pm
Să fie orgoliul?
duminică, 11 ianuarie 2009 la 11:07 pm
Eu cand ma supar dar uit repede. Si odata ce am uitat, s-a dus si supararea
Poate mai pastrez in mine ceva din copilul de altadata de care ziceai tu in post 
duminică, 11 ianuarie 2009 la 11:20 pm
Şi mie mi s-a întâmplat asta de multe ori. Să mă întâlnesc pe stradă cu vechi cunoştinţe şi să mă întrebe dacă mai sunt supărată iar eu să nu mai ţin minte de ce.
duminică, 11 ianuarie 2009 la 11:56 pm
Cred ca este ceva genetic!
luni, 12 ianuarie 2009 la 3:22 am
Sa te superi uneori este inevitabil. Sa ierti insa este o alegere personala.
“Cel ce nu poate sa ierte pe altii distruge podul peste care trebuie sa treaca si el.”
Lord Herbert
luni, 12 ianuarie 2009 la 10:03 am
E bine sa ierti,asta daca se poate, pentru a se uita acea fapta/lucru neplacut
luni, 12 ianuarie 2009 la 3:17 pm
Daca vrei sa fi fericit o clipa razbuna-te, daca vrei sa fi fericit o viata intreaga iarta. Am auzit vorbele astea la Adrian Nastase. Si mi-au ramas intiparite in minte. Eu nu pot sa tin supararea. Conform celor spuse de tine eu ma incadrez in categoria copiilor. La 24 de ani nu mai sunt copil. Cateodata ma comport ca un copil…Eu nu pot fi impacat cu mine insumi daca nu iert pe cineva…iar daca cineva ar fi suparat pe mine nu mai pot dormi noaptea. Ma gandesc cum am gresit respectivei persoane si caut sa obtin iertarea. Asta sunt eu. Nativii din zodia Fecioarei se consuma mult interior…
luni, 12 ianuarie 2009 la 3:29 pm
Sunt necazuri şi supărări de multe feluri. Dar sunt multe (în opinia mea… majoritatea) care pot fi evitate. Supărarea roade. Produce boală. Afectează mintea. Afectează sufletul. Afectează trupul.
Solomon spunea:
Proverbe 17:22 O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele.
Ca să înveţi să alegi să nu te superi ai de dat cea mai mare bătălie din istorie: lupta cu tine însuţi. Dar când eul tău care te învaţă că e normal să te superi este doborât şi iubirea pentru duşmani îi ia locul eşti cel mai mare învingător. Ai luptat. Ai cucerit. Ai ajuns stăpân pe tine însuţi.
Tot Solomon zicea:
Proverbe 16:32 Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi.
luni, 12 ianuarie 2009 la 3:43 pm
Există şi alternativa:
Poţi alege să te superi. Poţi să o porţi în tine oricât ar fi de acidă. Poţi să o arunci şi asupra altora. Şi îi vei afecta şi pe ei.
Dar să nu aştepţi să fii considerat înţelept.
Iov 5:2 Nebunul piere ucis de mânia lui, prostul moare ucis de aprinderea lui.
luni, 12 ianuarie 2009 la 8:03 pm
nici eu nu pot sta suparata foarte mult timp..imi trece repede indiferent de motivul pentru care sunt suparata..si asa cum ai spus si tu exista comunicarea la mijloc..prin comunicare poti rezolva multe..si mai cred ca tine si de nivelul de inteligenta al fiecaruia..cred ca cei care nu ii duc capul foarte mult au tendinta sa stea suparati mai mult timp..unii chiar sa nu isi vorbesca o viata sau perioade foarte lungi de timp.
luni, 12 ianuarie 2009 la 11:38 pm
Sau poate sunt oameni mai sensibili?
marţi, 13 ianuarie 2009 la 12:09 am
telepatie?
marţi, 13 ianuarie 2009 la 12:41 am
Da Eugen, e telepatie
Ce a vrut oare sa spuna Garcia Marquez cu: “O singură clipă de împăcare este mai de preţ decât o viaţă întreagă de prietenie” ?
AnaAyana
oare cine nu stie sa se supere? Important e sa-i treaca repede, ca ploaia de vara.
marţi, 13 ianuarie 2009 la 1:39 am
cristal, lasa ca am vazut si din astia: se fugaresc in seara romantica cu toporul, totul pentru dulcea clipa a impacarii.
Legat de telepatie, cand am citit comantariul semnat de raluca m-am gandit ca exista si oameni cu o sensibilitate iesita din comun, astia indiferent ca se cearta pe buna dreptate sau nu, nu intra la categoria celor cu mintea molcoma, dar nu am scris ca aveam tastele flamande si cascau dupa degete sa le manance.
marţi, 13 ianuarie 2009 la 5:04 am
*comentariu’
#%^$^$%^
marţi, 13 ianuarie 2009 la 7:26 am
Nici nu avem cum sa-i intelegem pe suparaciosi…e ceva ce tine de temperamentul cu care ne nastem si pe care mai greu il putem schimba, modifica…poate doar prin educatie si vointa, in cazul in care constientizam faptul sa suntem suparaciosi.
marţi, 13 ianuarie 2009 la 8:08 am
E posibil sa te superi uneori te tine insuti…Cind stii ca ai facut ceva ce nu este in caracerul tau…ai lasat o impresie proasta, din prostie…ai fost neglijent sau neintelegator sau superficial…
Mie mi s-a intimplat…
marţi, 13 ianuarie 2009 la 9:41 pm
Eu cred ca suparaciosii sunt oameni suferinzi… este o boala, si asta… Mie imi place tare mult sa ii fac pe oameni sa rada: asa, orice suparare le va parea mai mica…
Nici nu va inchipuiti de cate ori s-a intamplat asta… 
Si e atat de bine… 
marţi, 13 ianuarie 2009 la 9:44 pm
Eugen,
Sau radiopatie?
Cristal,
Sau dacă tot e ca ploaia de vară, să treacă prin ea. Nu de alta, dar se usucă după.
capatullumii,
Ai pus punctul pe i. Temperamentul are şi el ponderea lui. Se spune că cei colerici au tendinţa de a se supăra mai repde.
Rodica,
Dar şi să nu te superi deloc e dubios, nu?
Sorina,
Da, este bine să-i ajutăm cum putem şi cum râsul tratează mai multe afecţiuni, sunt pro
miercuri, 14 ianuarie 2009 la 9:27 pm
…si nu Te supara pe noi pentru gresalele noastre,precum si noi nu ne suparam pe gresitii nostri…indraznesc sa spun ca cine nu se roaga, nu poate ierta din inima caci puterea de a ierta vine de sus ,nu e a omului….nu supararea ca ti-a furat un pix ,ci ca ti-a luat casa sau altele mai mari….
sper ca ai simtul umorului ….
si tu daca nu esti o fata suparacioasa ,ai slabiciuni in alte zone caci nu este om fara defecte…
joi, 15 ianuarie 2009 la 8:56 pm
Eu nu mă supăr pe vorbe ori pe fapte; mă supăr pe modul de a gîndi care conduce la ele. Iert, o dată, dar continui să-i analizez comportamentul; la a doua greşeală a ieşit din viaţa mea definitiv. Fără supărare, fără regrete, fără absolut nimic. Delete, ca şi cum n-ar fi fost. Şi nu judec în absenţă.
Incompatibilitatea în gîndire nu se poate repara iar compromisurile pot avea rezultate nedorite, chiar tragice, pe termen lung.
joi, 15 ianuarie 2009 la 9:11 pm
33,
crezi că se iau stările astea?
Dragoş,
Delete, aşa simplu? cum reuşeşti? Să nu-mi spui că apeşi pe un buton şi totul dispare.
vineri, 16 ianuarie 2009 la 1:00 pm
ce bine ar fi daca ar fi asa simplu cu acest DELETE. As vrea si eu un buton ca asta. Da, se pare ca de multe ori compromisurile duc la mai multa suferinta decat fericire. Uneori incerci sa faci compromisuri pentru a salva ceva ce ti-ai dorit mereu si nu vrei ca si altii dragi tie sa treaca prin acele momente triste. Compromisurile sunt bune cand sunt facute din ambele parti, altfel rezultatul e dureros si pe termen lung (citez pe cineva de mai sus).
vineri, 16 ianuarie 2009 la 3:42 pm
Da, Ana, chiar aşa fac. Am fermitatea asta care din păcate poate fi distructivă dacă n-o aplic cu moderaţie. Încerc însă să analizez cît se poate de obiectiv şi de profund înainte de a lua deciza finală.
towinwoman, ştiu că sună opus ceea ce am spus în mesajul anterior de mai sus cu comentariul din topicul celălalt (ştii care), însă ideea ar fi nu să faci compromisuri – ceea ce înseamnă să nu fii de acord cu ceva dar să-l accepţi din diverse motive – ci să dezbaţi problema în detaliu astfel încît persoana care greşeşte să-şi dea seama de greşeală şi să aibă puterea de a se îndrepta şi de a nu o repeta. Şi mare atenţie: nu trebuie neapărat să fie numai vina/greşeala uneia dintre persoane! Dacă îţi dai seama că ai greşit undeva, ai tăria şi recunoaşte-o, e primul pas spre rezolvarea problemelor. Nu aştepta s-o facă celălalt înainte.
Errare humanum est, se spune. De acord. Dar avem capacitatea de a învăţa – din greşelile noastre sau, preferabil, ale altora dinainte – şi de a evita pe viitor repetiţia.
Dacă însă caracterul persoanei este de aşa natură că nu poate înţelege, învăţa şi corecta propriul comportament, atunci rezultatul al fi cel mult un compromis care -consider eu – rareori va fi acceptat în timp şi astfel anihilat; de multe ori, un astfel de compromis erodează sufletul şi la un moment dat apare o izbucnire de frustrare şi chiar ură, care poate avea rezultate nefaste. În acest caz, e de preferat butonul Delete. Dar şi atunci, cu rezerve şi cu o analiză profundă a impactului asupra celor din jur.
sâmbătă, 17 ianuarie 2009 la 10:40 am
Da Drugwash, sunt de acord cu recunoasterea greselilor, chiar si sotului meu i-am zis ca si eu am gresit in anumite chestii si acum regret si deja incerc sa repar, sunt legate mai mult de aspectul meu, am fost o tipa cocheta(atat cat imi permitea bugetul, nu am parinti bogati) dar in ultimii 2 ani am renuntat la mine pentru el , sa aiba de toate si sa nu-i lipseasca nimic, si uite ce am facut, l-am indepartat. FAza e ca tot ce se intampla intre noi de atat timp el nu vrea sa discute, eu vorbesc ore in sir incerc sa-l fac sa vada ca accept orice raspuns chiar si negativ , doar sa vorbim sa stim ce vrem si ce simtim. Asa ar fi mult mai simpla relatia noastra, macar am sti ce simtim. Dar………..el nu zice nimic, tace ca mutul si da din umeri. Eu consider ca orice se poate rezolva daca cei inculpati vorbesc deschis. De fapt si de amanta am aflat pt ca i-am zis ,ca nu ma supar, ca suntem oameni si se poate intampla oricui si ca poate sa-si vada copilul oricand etc, numai ca sa-mi confirme ceea ce am banuit de mult (existenta altei femei). Doar dupa ce a vazut ca sunt dispusa sa-l ascult fara sa-l amenint sau sa tip, a recunoscut cu un ,,ranjet dracesc ”pe fata ca are pe una de 8 luni(la vremea respectiva).Am plecat din camera si am facut un soc urat, eram sa cad din picioare si mintea mi s-a blocat. Apoi abia dupa cateva ore am fost in stare sa-mi revin si sa plang , sa ma descarc. Nu a venit niciodata sa-mi zica macar , IMI PARE RAU CA TE FAC SA SUFERI” sau ceva, nici acum cand suntem in al noualea ceas,pe 28 acum am divortul, nu spune nimic. E ciudat tare si asta ma deruta cumpli.
sâmbătă, 17 ianuarie 2009 la 8:02 pm
Păcat… mare păcat. Vreau să sper că va fi bine pentru toţi pe viitor, dar… nimeni nu poate şti. Eu vă doresc tuturor multă înţelepciune şi putere de a ierta şi – mai presus de toate – de a iubi.
sâmbătă, 17 ianuarie 2009 la 10:57 pm
din ceea ce spui tu reiese ca inca mai sunt un copil
poate ca da,nu e exclus
eu ma cert cu cineva,imi consum un pic din viata,consum oxigen,apoi vin cu explozibilul,consuma si persoana respectiva si ne ducem reciproc si ne cerem scuze
si nemultumirea o duci cu tine peste tot,numai ca exista oamenii aia care nu te las sa fii suparat,cei care te fac sa rad
dar cu consecintele supararii,ce se intampla cu ele?
dupa ce te’ai suparat pe cineva si ti’a trecut te simti mai bine,te simti bine ca v-ati ciondanit pe tema respectiva ca sa nu se mai intample,si te simti mai bine ca te-ai suparat,fara suparare nu s-ar fi rezolvat anumite probleme
nu vreau sa afirm ca supararea este buna,ci doar sa spun ca nu este o fiinta tocmai mediocra,in cazul in care ar fi o fiinta
cu bine,
sâmbătă, 17 ianuarie 2009 la 11:39 pm
Ceea ce ai descris tu nu e o supărare propriu-zisă, e doar o divergenţă de opinii. Asta se poate rezolva uşor, de cele mai multe ori, însă o supărare adevărată poartă în sine mult mai mult decît atît. De multe ori e rezultatul unor luni sau ani de frustrare reprimată şi atunci cînd ajunge să explodeze… nu e de bine.
O supărare nu e un capriciu, e o prăpastie care se cască din motive probabil independente de voinţa celor implicaţi. Şi de obicei e foarte greu de trecut peste.
sâmbătă, 17 ianuarie 2009 la 11:44 pm
@drugwash:Da,e o diveregenta de opinii,dar o divergenta de opinii care da in suparare.Si eu cred ca o suparare porneste de la un capriciu,desi atunci cand supararea incepe sa prinda contur nu mai este tocmai un capriciu..
duminică, 18 ianuarie 2009 la 9:42 am
nutoataiarbaelafel,,din ceea ce spui tu reiese ca inca mai sunt un copil”. De ce zici asta? unde te-ai regasit de afirmi asta?
duminică, 18 ianuarie 2009 la 11:16 am
E bine dacă putem păstra în noi ceva din inocenţa copilăriei, altfel lumea va deveni mult mai rea decît este deja.
duminică, 18 ianuarie 2009 la 11:38 am
@towninwoman:
“imi plac certurile dintre copii: îşi spun două-trei cuvinte tranşante, îşi întorc spatele şi a doua zi îi vezi îmbrăţişîndu-se de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat.”
sub o forma sau alta am si eu astfel de certuri
ce au pornit de la mici suparari capricii
dar intodeauna supararea dispare a doua zi,a treia zi,urmatoarea saptamana sau in caz de forta maora in urmatoarea luna..
eu o pastrez:)
duminică, 18 ianuarie 2009 la 9:18 pm
Daca te referi ca tu tii (pastrezi)supararea nu e bine. Eu in atatia ani cu sotul meu chiar daca de mai certam sau ne contrazicea mai bine zis, pana seara ne trecea. Nu am putut sta suparata pe el niciodata si nici acum cand sunt atatea la mijloc eu nu-l uras, nu sunt suparata pe el, ci doar indiferenta putin si mai mult suparata pe mine ca nu m-am trezit mai devreme , sa vad ce e in jurul meu. Asta e.
Chiar ii spuneam mai de mult sotului ca nu mi-ar place sa am un barbat mut si care face tot ce ii zic eu. Ar fi plictisitor, sa nu am cu cine sa ma contrazic, ar fi monotonie.De obicei micile certuri cladesc relatia, atata timp cat sunt discutate.
luni, 19 ianuarie 2009 la 8:22 pm
@towninwoman:vorbeam despre inocenta copilariei:),supararea imi trece repede,chiar mult mai repede decat imi doresc
asa e:)
luni, 19 ianuarie 2009 la 11:40 pm
la ce folosesc supărările păstrate ca la ierbar?
miercuri, 21 ianuarie 2009 la 4:05 pm
la nimic
de ce sa fie pastrate?
miercuri, 21 ianuarie 2009 la 5:13 pm
Nu toate verdeţurile sunt de pus la ierbar… Unele-s bune, altele nu. Vorba aia: nu toată iarba e la fel.
(Mă amuzam…
…)
joi, 22 ianuarie 2009 la 5:39 pm
uhh,chiar cea mai mica parte din ele
amuza-te
vineri, 23 ianuarie 2009 la 1:05 pm
Cum e şi vorba aia:
“Nu tot ce zboară se mănâncă”. Cineva completa: “Elicopterul!”
(În cazul vegetarienilor: “Nimic ce zboară nu se mănâncă.”
)
vineri, 23 ianuarie 2009 la 1:19 pm
pai ce..avionul se mananca:)?
hmm..si daca zboara o frunza prin aer?
vineri, 23 ianuarie 2009 la 2:09 pm
Avionul nu.
Frunza depinde… 
vineri, 23 ianuarie 2009 la 7:18 pm
hmm..de ce depinde?
ce..frunzele nu sunt gustoase?
animalele de ce mananca:)?
vineri, 23 ianuarie 2009 la 9:40 pm
Păi la ierbar oricum nu rămân la fel cum erau cândva. Deschizi pagina şi le vezi cum arătau şi cum au devenit. Problema e că unii oameni ţin în ei supărări verzi.
vineri, 23 ianuarie 2009 la 10:36 pm
Probabil nici nu-i prea greu sa le tina verzi, atata timp cat stocul se innoieste din afara cu regularitate si cu aproximativ acelasi gen de sortimente, in care difera doar denumirile si locatiile de unde sunt culese -alte orase, alte locatii unde alearga lumea la spectacole, samd. Pentru o mai buna specificare, tot de dragul stiintei ierburilor, bineinteles, deja avem ierburi pomenite dupa cinci ani de utilizare pe care inca le preferam celor actuale, la care botanistul sau consumatorul inca mai tine si le zice “fostele”, si cand promenada aia nu mai tine si protipendata lipseste, vin apoi nenumaratele ierburi noi, ca plagile din Biblie, doar sa aiba cineva rabdare sa astepte suficient si sa aiba taria de caracter sa le numere. Ele sunt acele noi intalnite in cale ce le poti gasi pana si intr-un oras banal ca Galatiul, in lunile care anunta vara si pot raspandi aburi rascolitori de atata seninatate ca intre plante si admiratorul lor s-a infiripat ceva, si apoi mai sunt periodice, ultimele ierburi culese, asadar, care rasar mai mult sau mai putin saptamanal, aicea se pare ca-n ultimul timp natura o fost cam vitrega ca avem o singura vita-de-vie da’ nu-i sigur daca-i vie au ba, da’ nu-i greu de ghicit ca se acreste cu repeziciune si care functioneaza dupa stindardul ca ierburile noi is mai bune si mai moiu ca alea vechiu, da’ suparaciosii nu ar trebui sa isi faca griji, ca frumusetea herburilor tine doar cat foamea (nu stiu daca ii chiar bine ca-s moi, in genul intrebarii lui Bula ca “muieţi îs posmagii?” da’ asta face parte deja din filozofia rumegatoarelor, unde se pare ca acele plante is mai interesante care se arata dezinteresate de foamea aluia care flamanzeste dupa ele, ca in conceptia aluia ce viseaza sa le consume pe toate, calitatea ierburilor vine proportionala cu puterea lor de rezistenta -asta nu se traduce deja in selectie de ierburi tari? ii complicata si zoo…logia asta).
sâmbătă, 24 ianuarie 2009 la 9:02 pm
nutoataiarbaelafel,
Acum pricep.
Ai vrut să aduci un exemplu în plus pentru a demola vorba aia veche şi ai spus “avionul”. Ok.
Iar la cealaltă versiune ai găsit un contra-exemplu: Există şi ceva ce zboară şi se mănâncă (frunza).
Mă dau bătut.
duminică, 25 ianuarie 2009 la 1:05 am
@Ghita B:
asta am vrut:)
deci orice suparare este ca o frunza pastrata la ierbar?
se accentueaza sau se diminueaza pe zi ce trece si e verde?
duminică, 25 ianuarie 2009 la 3:27 am
“pai ce..avionul se mananca ?”
Aham, ham-ham-haaaam!
http://www.abovetopsecret.com/forum/thread256396/pg1
“Lotito’s performances are the consumption of metal, glass, rubber and so on in items such as bicycles, televisions, a Cessna 150*, and smaller items which are disassembled, cut-up and swallowed. The aircraft took roughly two years to be ‘eaten’ from 1978 to 1980″
Doi ani o fost trai pe vatrai. Da’ daca avea bani ca Bill Gates?
Propun sa treaca la pacifisti sa se apuce de mancat bombe atomice.
*Cessna 150 = avion de mica capacitate
duminică, 25 ianuarie 2009 la 10:15 am
Ierbarele-s prea frumoase…
Am auzit o povestire (cred că era pentru copii…
). O scriu aşa cum mi-o amintesc… 
(Amintire + adaptare… 
)
Se spune că un profesor a vrut să-şi înveţe elevii printr-o lecţie practică. A spus în felul următor:
- Mergeţi acasă. Cumpăraţi piersici! Puneţi-le într-o cutie. Luaţi cutia cu voi oriunde veţi merge în următoarele 2 săptămâni. Nu aveţi voie să scoateţi piersicile din cutie. Peste 2 săptămâni aduceţi cutiile aici.
Elevii au făcut ce li s-a spus. Au cumpărat piersicile. Le-au pus în cutie. Ce greu le-a fost să nu le scoată! Era aşa de tentant… Mirosul lor, culorile… Hmmm…
Dar a trecut timpul… Ceea ce l-a început a părut delicios a devenit putred… Mirosul era insuportabil… Prin cutie a început să curgă putreziciunea. Totul era urât… Cu greu au reuşit să-l asculte pe domnul profesor.
Ce lecţie a vrut profesorul să-i înveţe?
duminică, 25 ianuarie 2009 la 10:44 am
…ca orice suparare mica, daca n-o rezolvi la timpul potrivit , si ti-i o suparare lunga…cu vremea…pute!!!
duminică, 25 ianuarie 2009 la 2:53 pm
Aşa am înţeles şi eu.
S-ar putea spune şi:
Folosiţi orice lucru bun! Daţi şi altoara! Altfel se strică…
Supărările sunt din start “urât mirositoare”. Nici nu trebuie puse în “cutie”. Cu atât mai puţin păstrate zile întregi…
duminică, 25 ianuarie 2009 la 8:30 pm
Ghita: Profesorul o vrut sa spuna ca cine nu cade prada ispitei, o va gasi mai tarziu stracojie, si va muri de foame
Rodica: Macar daca s-ar putea actiona dupa lozinca “supararea cand imi vine, dau chimeşa de pe tine”, atunci ar mai fi cumva. Da’ cum de la vorba la fapta ii…distanta mare, ramane doar supararea. Frumoasa, rumena, neprihanita si parfumata.
luni, 26 ianuarie 2009 la 12:14 am
Eugen,
Totul se poate interpreta.
luni, 26 ianuarie 2009 la 5:23 pm
Ai dreptate, Ghita. Pai asta e, face ea ce face, colectionara de ierburi, si tot timpul vine cu cate o specie noua. Ba le mai face si poze, sa le puna-n carticica sa se stracojeasca pe post de rezerve, ba zice ca n-are importanta ca planta aia ii just a friend, dupa care parca anume pentru a-i da ei peste flit, vine just-a-friendu’ (adica planta) si povesteste cu dezinvoltura cum viseaza sa semene seminte de proasta calitate pe bancheta din spate, dovedind ca ea planta vrea adicatelea sa se dezvolte la sanul iei, se da poietica cu versuri din salbaticie cand numa naivii or crezut-o ca ea ar fi din into the wild, la care ea s-o simtit apoi tare sugubata, pe cand colectionara incerca sa se prefaca ingenua si ca n-o inteles ce vrea planta, si se pare ca aceasta minunata colectie va continua la nesfarsit.
La atare ajutor si neastamparare din partea colectionarului, cum sa nu te superi? Traiasca supararea! Cred ca iau iara o pauza.
marţi, 27 ianuarie 2009 la 5:09 am
cred ca sunt un suparacios. si asta nu fiindca mi s-ar fi spus de catre careva ci fiindca am ceva aminteli nu tocmai imbucuratoare. si am vazut mai sus ca se da vina pe orgolii sensibilitati si nerozenie. nu stiu exact procentele dar le am pe toate. iar cand vine vb de autoproclamatii nesuparaciosi nu pot spune ca am cuvinte de lauda, fiindca a uita ca esti suparat nu da dovada de bunatate ci
doar de SUPERFICIALITATE.
la ce folosesc supararile pastrate ca la ierbar? => nu asta este problema. problema este ce fel de colectionar esti. pentru ca daca vrei sa ai un ierbar cat mai bogat te cam insori cu el. ca el se face din ce in ce mai mare e inevitabil, dar sa nu uitam ca poti merge si prin lanul de grau, si prin padure, mai naspa e sa o dai prin urzici sau dracila.
mai e o vorba: doame – doamne iarta, eu in cel mai rau caz s-ar putea sa uit.
un mediocru.
marţi, 27 ianuarie 2009 la 10:51 am
Oarecum offtopic (de parca io as fi ontopic prea des, lol): cat tine supararea, depinde si de gravitatea faptelor si de firea celor implicati, cat si intentiile lor sa repare greselile, atunci cand e posibil.
Important e si sa stim cand avem cu adevarat motiv sa fim suparati. Nu foarte demult m-am suparat foc pe cineva, in stilu-mi caracteristic, cu tunete si fulgere si atitudini de total annihilation, si am facut-o pe nedrept, ca ea, persoana respectiva, n-o fost vinovata. Chiar am zguduit din temelii niste sentimente puternice care se construisera cu greu si in timp indelungat, prin cateva vorbe scufundate in val-vartejul temperamentului salbatic si al indoielilor. Dupa ce am realizat ca am gresit, am reusit sa imbunez oarecum persoana incriminata, fiind constient ca singura speranta e dialogul si analizand cauzele acestui “perpetuum suspectibile”, cat mai detaliat cu putinta. Nu am inchis insa niciodata ultima portita a increderii, a fost suficient sa imi spuna in cuvinte cum au fost lucrurile, si m-a convins, fara sa ii cer dovezi in sprijinul afirmatiilor, ba chiar m-am simtit aiurea cand a vrut sa dea detalii. Ca m-am injurat io pe mine in gand si o sa mai continui sa ma injur o bucata de vreme, astia deja-s demonii mei, nu doresc sa mai aduc cu ea vorba despre asta.
Cred insa cu tarie ca intr-o prima faza era mult mai dificil sa depasim conflictul daca atat ea (persoana respectiva) cat si eu, nu am fi de conceptie ca fiecare om are in el suflul divin, sau capacitatea de a fi bun, cu alte cuvinte (desi eu pe ton religios vad problema mai pragmatic si dintr-o perspectiva mult mai sumbra).
Adevarat ca supararea si cat o tine omul in el depinde de caracterul lui, si ca in general omul de geniu se supara mai repede, mai des si la el totul e de durata, insa nu e intotdeauna o functie proportionala si cantitativa care il defineste ca bun sau rau ci mai degraba e o forma de revolta cauzata de nepotrivire. Acuma, ca asta vine din dorinta lui de a fi la unison cu cel de langa el, pe principiul ca desi orice om moare singur, el cauta in viata sa gaseasca tovarasi asemeni lui, si astfel prin suparare isi exprima doar neputinta, cu atat mai mult pentru ca e geniu, ca un blestem, sau ca e doar un gest izvorat din senzatia pura de superioritate, pana la a concluziona falsitatea anumitor genuri de suparari, aici deja ar mai fi de studiat cu kilotona.
marţi, 27 ianuarie 2009 la 7:55 pm
Omul de geniu se supără mai repede? Aş spune că este exact invers. Nervii nu au nimic în comun cu înţelepciunea. Nici cu pacea.
striba,
Lasă că există ci colecţionari de urzici!
marţi, 27 ianuarie 2009 la 9:02 pm
Ana: “Omul de geniu se supără mai repede? As spune ca exact invers”
Nu am facut aluzie la mine
Citisem pe vremuri intr-o revista din asta pseudostiintifica despre un australian ce avea la vremea aia cel mai mare IQ la o persoana adulta, si zicea lumea de el ca-i tot timpul bosumflat pe toti si ca nu are pe nimeni, la un moment dat s-a confesat chiar el spunand printre altele ca de aia o lasat slujba, ca n-o mai suportat pe nimeni, ca s-o suparat pe toti de acolo ca toti is prosti.
Sau Unabomber ala considerat de FBI cel mai inteligent serial killer cu care or avut de-a face, ce devenise atata de turbat ca le lasa la oamenii de stiinta cadouri explozive, lol. Tu crezi ca ala daca se supara pe tine ii trecea repede, si ca avea nevoie de motive foarte mari sa ajunga acolo? S-a suparat pe toata lumea si pe societate, fara sa intre inainte in conflict direct cu ele, ca doar fusese profesor universitar inainte de a o lua razna.
Genial nu inseamna insa intelept. Geniul are acea particularitate care il scoate in evidenta prin ceva deosebit si extraordinar, in niste domenii, multe sau putine, pe cand inteleptii au experienta de viata si o privire atotcuprinzatoare -sau ma rog, in orice caz larga -asupra vietii, semenilor, etc.
“Nervii nu au nimic în comun cu înţelepciunea”
Cunosc un om de care zice lumea ca ar fi intelept, as zice ca il vad nervos o data in cinci ani.
marţi, 27 ianuarie 2009 la 9:57 pm
Păi ăla e mofturos nu geniu
Se vede cu ochiul liber deja.
marţi, 27 ianuarie 2009 la 10:30 pm
Hai sa avem amandoi dreptate: ii un geniu mofturos!
sâmbătă, 7 februarie 2009 la 11:38 am
omul de geniu nu e mediocru.
un mediocru.
sâmbătă, 7 februarie 2009 la 9:17 pm