Îi văd pe stradă, în instituţii, în mijloacele de transport în comun, în diverse grupuri de oameni. Deşi locuiesc în acelaşi oraş, împart uneori aceleaşi ore de muncă, frecventează magazinele mari sau mici, se diferenţiază net cu ceva. Îmi plac oamenii care nu par de-ai locului deşi sunt. Au un aer al lor, distinct. Dacă apuci să treci de nivelul necunoscut-priviri-cuvinte, îţi poţi da seamă că în astfel de situaţii nu ai cum să te-nşeli. Îi simpatizezi în continuare.
Îmi place să analizez oamenii de pe stradă. Nu o fac în mod insistent, mi se pare doar o formă de cunoaştere. Gesturile, mai ales când sunt observate de la distanţă, scot la iveală mari adevăruri.
Mă intrigă cei care vorbesc tare la telefon, astfel încât urechile din jur devin complici, volens nolens. Îmi place să ascult replicile părinţilor la întrebările incomode ale copiilor şi nu există dezamăgire mai mare ca expresia: pui prea multe întrebări!
E amuzant să priveşti mimica şoferilor din trafic, mai ales dacă discută cu cel din dreapta. Nu-i auzi ci doar îţi imaginezi cam ce ar putea discuta, ca-ntr-un film mut.
Nu pari de-al locului o percep ca fiind o formă de compliment. Variantă light. E ca şi cum ai spune: eşti deosebit, pari special. Depinde pe unde mergi şi cât de evidente sunt diferenţele. Dacă eşti un turist în căutarea unui punct de reper, locul este cel care nu mai pare al tău.
Apele adânci ascund secrete pe care nici măcar cuvintele nu le pot scoate la suprafaţă. Când te laşi purtat de ele, sunt şanse să te teleportezi într-o altă dimensiune: priveşti în oglinda retrovizoare şi zăreşti ca răspuns alţi doi ochi. Evident, nu sunt ai tăi!
Etichete analiză, compliment, convorbiri, copii, diferenţe, dimensiune, gesturi, grupuri, oameni, ochi, oglindă, telefon
joi, 4 decembrie 2008 la 12:15 am
il sti pe omul ala care citeste tot timpul? sta in statia de autobuz cu o carte in mana, in autobuz la fel … spre piata poarta dupa el o carte. este desprins dintr-o poveste comunista. Poarta palton si o sapca ca a lui Ceausescu … are putin parul lung, nasul lung si privirea sincera … si citeste tot timpul cărţi … de curand poartă dupa el si un catel negru … este evident ca nu este de-al locului.
joi, 4 decembrie 2008 la 12:33 am
E posibil. Cred că are şi o geantă. Mai e unul care tot timpul subliniază ceva pe ziare, bea o cafea şi are o şapcă neagră.
Mai e cel cu fluierul, care cântă pe Republicii.
Mai e unul care vine mereu primul la teatru, hehe. Sunt mulţi. Cei menţionaţi de mine cred că intră la categoria misterioşi.
joi, 4 decembrie 2008 la 1:09 am
… Adică sînt remarcabili pentru că au o personalitate mult prea puternică / distinctă pentru a se conforma unui tipar comun… interesant. La “capătul celălalt de scală” fiind conformiştii, care se “blend in” peisaj, precum cameleonii, căpătînd automat culoarea şi textura vegetaţiei din jur.
Cît despre ochii ăia de-i văzuşi în oglinda retrovizoare, beware: “Objects in the mirror are closer than they appear”…
joi, 4 decembrie 2008 la 7:18 am
Ma analizezi si pe mine daca ne intalnim pe strada ?
joi, 4 decembrie 2008 la 9:02 am
da are si o geanta
pe ala cu fluierul il stiu … ii dau de fiecare data bani. El canta acolo in zona teatrului dar cu constructiile astea nu prea mai are unde sa cante
joi, 4 decembrie 2008 la 9:33 am
[...] Articolul l-a scris AnaAyana: Nu pari de-al locului [...]
joi, 4 decembrie 2008 la 9:36 am
http://ghitab.wordpress.com/2008/12/04/inca-unul/
Şi nu are imagine… 
E prea frumos articolul.
joi, 4 decembrie 2008 la 10:37 am
Pe mine m-au intrigat multe lucruri acum 30 de ani cind am venit in America. Unul era ca fiecare om are masina…iar daca se intimpla sa fie doi intr-o masina, ii vedeam la intersectii unde asteptau la stop si nu vorbeau unul cu altul…sot si sotie probabil…stateau fiecare pirduti in gindurile lui; si n-am putut intelege la inceput cum stau asa unul linga altul fara sa vorbeasca…masina dupa masina…cuplu dupa cuplu…erau impreuna dar fiecare in lumea lui…
In Italia am vazut o cucoana care isi menaja catelusa pe care o tinea in brate in timp ce un copilas nu mai mult de 2 ani plingea de isi dadea duhul si o tragea de fusta fara s-o deranjese absolut de loc…
In nursing home unde era buna mea inainte de a muri a venit fata colegei ei de camera…cu putin timp inainte de craciun…n-am vazut-o intr-o luna jumatate decit atunci si chiar si atunci n-a stat decit 5 minute in care i-a explicat mamei ei cit este de ocupata si ca se grabeste la coafor. Cind a plecat, am mers linga ea si pentruca ii cintasem bunei mele un colind, i-am cintat si ei…Lacrimi au siroit pe fata femeii desi nu putea vorbi…Saptamina aia a si murit.
Am vazut oameni care calca in laturi sa nu calce o rima sau un melc pe trotuar…si altii care calca sufletele altora in picioare si arunca jigniri fara sa le pese de consecinte…
Vorbesc gesturile mici? Poate mai mult decit cuvintele mari…
joi, 4 decembrie 2008 la 10:50 pm
Joker,
da, ăsta e cuvântul, they blend in. Nu ştiu cum şi de ce.
turnavitu,
poate am făcut-o deja, mai ştii? am văzut ieri pe cineva care semăna cu tine numai că avea un rucsac în spate şi nu mi te imaginez aşa, cel puţin din ce am văzut în poza din profilul tău..
Ghiţă,
Văd că s-a găsit imagine! Interesantă asocierea.
Rodica,
Oamenii pierduţi în gânduri nu mi se par suspecţi, doar cei care se chinuie să vorbească numai de dragul de a nu tăcea.. da.
vineri, 5 decembrie 2008 la 7:10 am
Corect. Sunt soarece de biblioteca.
vineri, 5 decembrie 2008 la 7:56 am
Dar si cind oamenii traiesc impreuna.,cu singuratatea lui fiecare este ciudat…N-ai idee citi oameni traiesc pe planuri paralele. Suna poate absurd…si cu toate astea e real…lipsurile fac oamenii sa fie dependenti unii de altii, si ii tine legati intr-o lupta comuna pentru existenta. Cind existenta nu mai este o problema…multi oameni traiesc pe traiectorii paralele…nu exact idealul unei casnicii sau a unei prietenii cind cel mai de dorit ar fi ca doi oameni de pe puncte diferite sa-si uneasca privirile intr-un singur punct, undeva…un scop comun…
vineri, 19 decembrie 2008 la 12:08 am
[...] oamenii de pe stradă, aşa cum scriam şi aici că-mi place să o fac, mi-a răsărit în minte întrebarea, ca leoaica tânără. Dacă devii mai [...]