Ikiru sau A TRĂI intens pe ultima sută de metri

Când ştii că mai ai de trăit câteva luni, nu-ţi mai permiţi să duci acelaşi stil de viaţă ca atunci când erai sănătos. Kanji Watanabe (actorul Takashi Shimura, protagonistul multor filme regizate de Akira Kurosawa printre care Cei şapte samurai şi Kagemusha) interpretează în Ikiru, rolul unui funcţionar care află că are cancer la stomac şi va muri.

Interesant este faptul că doctorii nu au puterea să-i spună adevărul ci vor să-l liniştească spunîndu-i că are doar o formă uşoară de ulcer.

Această veste nu numai că-l trezeşte la realitate dar îşi dă seama că din cei aproape 30 de ani de activitate ca şef la secţia de Afaceri Publice din cadrul Primăriei, nu are nicio amintire plăcută şi nicio satisfacţie majoră. Diploma de pe perete, primită pentru faptul că era un angajat model care nu a lipsit niciodată de la birou în 25 de ani, nu-l încălzeşte cu nimic.

Atunci când o familie doreşte să depună o plângere cum că un bazin de drenare este cauza pentru care copilul lor s-a  îmbolnăvit, nimeni nu-i ajută. Ba pentru că problemele erau de obicei pasate de la un departament la altul, se întâmplă şi-acum la fel. Ele se întorc, ca-ntr-un cerc, tot la Watanabe, de unde porniseră şi cum lipsea de la birou (era la doctor), rămân nerezolvate.

Această pierdere de timp de care se plânge omul de rând pare a fi comparată, într-un mod ironic, cu timpul petrecut de funcţionari la birou făcînd toată ziua o muncă ce poate fi terminată într-o oră şi păzind-şi colţişorul cu sfinţenie.

Observaţiile primite încă de la începutul filmului de către regizor îi conturează un profil nu tocmai favorabil:

Ah, iată-l pe protagonist! Dar ar fi plictisitor să faceţi cunoştinţă cu el acum. De fapt, face doar să treacă timpul, fără să-şi trăiască viaţa cu adevărat. Cu alte cuvinte, nici nu poţi spune cu adevărat că e viu.

Era logic! Prin atâtea automatisme, ajunsese să ia pastile ca şi cum ar lua bomboane şi să şteargă ochelarii cu prima pagină dintr-o propunere pentru creşterea eficienţei departamentului.

Ce face rutina din om! Cauzele pentru care a ajuns acolo erau de fapt minuţiozitatea aparatului birocratic şi preocupările sale lipsite de sens pentru care era mereu atât de ocupat, aşa cum ne este dezvăluit mai departe. Adică, asta mai rămăsese din entuziasmul şi ambiţia cu care pornise la drum.

Ajuns acasă îşi dă seama că nu poate comunica această veste fiului său pentru că relaţia lor se răcise demult. În plus, băiatul se gândea mai mult la pensia pe care o va primi după moartea bătrânului (văduv de 20 de ani) că doar n-o să ia banii cu el în mormânt! Din nefericire, aceste cuvinte le aude şi îl întristează şi mai mult.

Starea prin care trece Watanabe  pare a fi una de renaştere spre moarte. Este un drum al neputinţei şi totodată al căutării. Caută viaţa şi sensul pierdut al acesteia. Este furios pe sine dar îşi doreşte să trăiască tot ce nu a apucat până atunci. Tocmai această dorinţă îl ţine în continuare în viaţă. După discuţia cu un scriitor, într-un bar, îl pune pe acesta serios pe gânduri:

Îmi dau seama că ceea ce se spune despre nobleţea nenorocirii e adevărat pentru că aceasta ne învaţă adevărul. Cancerul v-a deschis ochii către propria dv. viaţă. Spiritul dv. rebel mă mişcă. Eraţi un sclav al propriei vieţi şi acum deveniţi stăpânul ei.

Cheltuie apoi cu indiferenţă bani strânşi cu zgârcenie în anii de muncă, merge cu scriitorul în locuri de distracţie şi în cazinouri, se apucă de băut. Cu toate acestea, iluzia aparentei fericiri se risipeşte destul de repede.

Îşi aduce aminte un cântec din tinereţe cu care îi înfricoşează pe cei care se distrau lângă el, atunci când începe să-l fredoneze:

Viaţa e scurtă,
Iubeşte, fată dragă,
Înainte ca bobocul stacojiu
Să pălească de pe buzele tale,
Înainte ca valurile pasiunii
Să se răcească în tine,
Pentru cei dintre voi
Care nu vor cunoaşte un mâine,

Viaţa e scurtă.
Iubeşte, fată dragă,
Înainte ca şuviţele tale negre
Să înceapă să pălească,
Înainte ca flăcările din inima ta
Să pâlpâie şi să moară,
Pentru cei pentru care
Mâine nu se va întoarce nicicând.

Mai departe, învaţă de la Toyo, o fată plină de viaţă care-şi dă demisia de la Primărie pentru că se plictisea să facă acelaşi lucru de un an de zile, bucuria lucrurilor mărunte. Ea alege să confecţioneze jucării de pluş decât să stea la birou, ştiind că măcar aşa se vor bucura copiii de ele, chiar dacă nu are cea mai mare satisfacţie de pe urma muncii sale.

Simţindu-se singur, bătrânul o vede ca pe fiica lui şi aceasta îi dă imboldul de a realiza ceva cu adevărat, chiar dacă nu mai avea mult timp la dispoziţie. De fapt, realizează că poate face multe folosind influenţa de la locul de muncă.

Deşi nu i-a fost tocmai simplu, construieşte parcul pentru copii, de care menţionase familia cu probleme de la începutul filmului. Cu toate că se loveşte de indolenţa superiorilor de la celelalte departamente, nu-mi permit să urăsc pe nimeni. Acum nu mai am genul acesta de timp, spune Watanabe, după scenele de umilinţă prin care trece ca să-i înduplece să aprobe construirea parcului.

Finalul îi lasă plini de întrebări pe toţi. Nu înţelegeau cum se poate schimba un om aşa brusc, cum poate să-i dispară indiferenţa şi să se implice în activităţi care nu-i aduc niciun fel de profit.

Kurosawa alege să ne arate mai degrabă reacţiile celorlalţi de după moartea lui Kanji Watanabe decât actul în sine, ceea ce aduce filmului o notă de emoţie tocmai pentru scenele în care este evocat cu admiraţie şi drag. Fiecare realizează că acel om, deşi bolnav, a reuşit să lupte împotriva sistemului şi să construiască mai mult decât un parc: speranţe vii şi dorinţa de a pune visele în practică. Şi cine reprezintă viitorul, pentru a se ocupa de ele, dacă nu chiar copiii?

Aici trailer.

Etichete a trăi, Akira Kurosawa, copii, dragostea, filme coreene, Ikiru, lupta pentru viaţă, moartea, sens, sistemul, timpul ramas, trailer, ura