Sertare scoase din memorie (2)

Mergînd pe aleea din parc m-am hotărât să-i şterg paşii de pe asfalt. Unul câte unul, până rămân doar cei necunoscuţi. Ne plimbaserăm pe acolo cred că de atâtea ori cât a apus soarele de când n-am mai văzut-o şi acum mă incomodau suficient de mult încât să fie aglomeraţie în amintiri.

M-am trezit dimineaţă, cred că era cinci şi un pic. Cu cele câteva cutii de cretă colorată am pornit entuziasmat la drum, fără să mai închid uşa. Avea să ştie careva că e deschisă până nu o proba? Am mai făcut odată aşa cu  o cameră video. Am lăsat-o într-o sacoşă, lângă multe alte sacoşi de la un rând pentru că nu vroiam să o mai car după mine şi când m-am întors, era tot acolo.

M-am hotărât să încep cu aleea pe care ne întâlneam de fiecare dată. În preajmă era un nuc înalt pe care l-am observat dinainte să o cunosc. Mereu găseam toamna nuci proaspăt căzute şi le spărgeam pe drum, cu poftă. Odată i-am dus şi ei una. Mai întâi a zâmbit apoi a mirosit-o şi a spus că este verde dar a ascuns-o în buzunarul de la jachetă.

Ajuns aproape, am văzut conturul fin al paşilor lăsaţi de ea pe caldarâm. I-am recunoscut pentru că alături erau şi ai mei, aproape invizibili. Nu, nu din cauză că pluteam. Nu mă împac deloc cu forţa gravitaţiei, nici nu mă mir că bunica-mi spunea câteodată că sunt cu capul în nori. Îmi aduc aminte şi acum: Vai, Tudore! Cine o să te ia pe tine o trăiască pe altă planetă! Da, da! îmi ziceam eu. Mai bine să mă ia de mână, e mai simplu!

Am scos din rucsac cutia cu cretă. Am zis că cea albă este mai potrivită pentru acest gen de operaţiune şi am început să încercuiesc fiecare amintire până când aleea a devenit o colecţie de tălpi. Aveam senzaţia că mă urmăresc. Unele dintre ele atârnau în aer, inofensive. Privind în gol mi-am dat seama că pentru a le strânge pe toate o să-mi ia cam tot atâta timp cât a durat să se scrie singure acolo. Ce muncă de Sisif!

Am continuat până când mi s-a făcut sete şi m-am oprit. Umplusem o sticlă de cola cu apă de la robinet.  Am văzut asta într-o piesă de teatru şi mi-a plăcut. Am băut din ea şi mi-am privit capodopera, uşor nemulţumit. Urmele începuseră să prindă contur, ca-ntr-o talpă mare. Era acum una singură şi nu ştiam precis dacă este a mea sau a ei. Era din zăpadă. Atunci am ştiut că trebuie să mă opresc. La un moment dat o să se topească, nu?

Am derulat casetele cu viteză înapoi. Toate imaginile ţipau până când ultimul sunet le-a spus psst pentru ultima oară şi le-am închis într-o cutie de pantofi. Acum nu mai era goală.

Etichete amintirile, deconstrucţie, entuziasm, episod, lumea lui Tudor, paşi pe asfalt, poveste, secvenţe