Filmele lui Kim Ki-duk

Dacă ar trebui să aleg un singur cuvânt care să le caracterizeze aş spune simplu: seducţie. În mod cert, filmele regizorului sud-coreean Kim Ki-duk trebuie privite într-o anumită ordine pentru a înţelege că dincolo de reacţiile contradictorii pe care le pot stârni, cuprind o lume întreagă. Nu poţi începe cu Insula pentru că sunt şanse să nu vrei să mai auzi de el niciodată, ţinînd cont că este singurul care mi-a lăsat o senzaţie destul de tăioasă în final.

Eu m-am îndrăgostit la prima vedere cu Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring, de unde a început o inexplicabilă dependenţă. Vroiam să văd mai mult! Am continuat cu Bin Jip, Arcul, Breath, Time, Bad Guy, etc. până când le-am văzut pe toate paisprezece. Bineînţeles, aştept să-l văd şi pe Arumdabda, apărut anul acesta.

Este imposibil să nu observi pe parcurs elementele care se repetă şi devin astfel laitmotive. Kim Ki-duk transformă naraţiunea într-un dialog al imaginilor folosind ca limbaj când violenţa, când tăcerea sau body-language-ul, aşa cum îl numeşte chiar regizorul.

Este prezent desenul, în aproape toate filmele lui, în special portretistica. Kim Ki-duk a trăit o vreme la Paris din banii pe care-i obţinea în urma tablourilor pictate de el. Personajele sunt controversate tocmai pentru că au preocupări atât de incompatibile una cu cealaltă. Cu toate acestea, aparenta duritate pe care o afişează bărbaţii, este demascată prin diferite cadouri (leagănul de sârmă din Insula, păpuşa sculptată din Wild Animals, player-ul din Arcul, fotografia din Birdcage Inn cu cele două fete, ceasul oferit bătrânului din Crocodilul, etc.).

Multe dintre personajele principale sunt zgârcite în folosirea cuvintelor şi cu toate acestea, expresia este una psihică. După ce-ţi pierzi încrederea în oameni, eşti rănit sau dezamăgit, cauţi un refugiu. De aici încep acţiunile ieşite din comun. În Bad Guy, Han-ki sărută cu forţa o necunoscută, pe o bancă (nu se ştie sigur dacă totul s-a întâmplat în imaginaţia lui sau pentru a avea alături pe cineva trebuie să fii la acelaşi nivel). Era o fată nu tocmai de nasul lui. În Breath, o soţie înşelată caută eliberarea în relaţia cu un prizonier care încercase să se sinucidă. În Arcul, bătrânul încearcă să se spânzure cu funia legată de barca cu care-l părăsea fata, etc.

De asemenea, în momente de răscruce sau de prietenie, faptul de a împărţi cu cineva aceeaşi sticlă de băutură sau de a ciocni paharul este la Kim Ki-duk înduioşător. La fel şi faptul de a spăla pe spate pe celălat (Arcul, Adress Unknown), de a-i pregăti hainele (Bin Jip, Samaritan Girl), sau de a pieptăna femeia pe care o iubeşti (din nou Arcul). Este un fel de act mutual prin care greutăţile, sentimentele şi  afecţiunea sunt transferate de la unul la celălalt şi pacea prinde contur, chiar dacă numai pentru câteva clipe. Da, sunt pline de magie!

Binele şi răul nu sunt tratate în forma lor pură ci reies de fiecare dată din poveste. Personajul care întruchipează răul ascunde traume interioare şi se manifestă prin violenţă. Regizorul spune că de fapt marea nemulţumire este diviziunea socială şi că toate filmele lui au la bază un gen de ură îndreptat spre lucrurile pe care nu le-a înţeles şi care i s-au întâmplat şi-n viaţa reală.

Se ştie că toţi ne naştem egali dar schimbările şi conflictele cresc pe măsură ce devenim adulţi. Ne împărţim pe categorii distincte în funcţie de bani, aspectul fizic, condiţia socială ş.a. De ce sunt acestea atât de importante? Oare sunt nişte obstacole imposibil de trecut? Sunt câteva dintre întrebările pe care regizorul le subliniază în film.

Totodată, situaţiile la care priveşti neputiincios: certurile dintre părinţi, simplu fapt de a fi jefuit pe stradă, violul sau agresiunea verbală sunt prezente şi ele. În Adress Unknown şi Wild Animals personajele sunt jefuite şi nu au cum să se apere. În Real Fiction apare răzbunarea şi revărsarea tensiunii sub forma crimei. Fiecare plăteşte pentru răul făcut însă regizorul ne dă indicii cum că totul se poate întâmpla la nivel mental.

Femeia în filmele lui Kim Ki-duk apare ca acea fiinţă care le suportă pe toate în numele unei credinţe. Ea este inocentă (Samaritan Girl, Bad Guy, Arcul), capabilă de sacrificii şi iubire (Birdacge Inn, Adress Unknown, Bin Jip), obsesivă şi dominatoare (Insula), idealistă (Crocodilul), temătoare şi geloasă (Time), etc. Conflictul dintre sexe este mai mare decât în filmele europene şi adeseori însoţit de violenţă. În Wild Animals femeia este bătută cu un peşte congelat de către amantul gelos. În Adress Unknown este lovită de propriul fiu, al cărui tată american i-a părăsit. În Crocodilul nu numai că este bătută ci chiar violată. Sexualitatea stă mereu pe muchia sado-masochismului iar frustrările, durerea reprimată, greşelile trecutului contribuie la aceasta.

Iubirea se iveşte ca un element ce purifică, te naşte şi te schimbă. Cred că cel mai bine este ilustrată în Bad Guy şi-n Crocodilul. Rolul bărbatului este jucat în ambele filme de către actorul Jo Jae-hyeon. L-am îndrăgit încă de la început. Aparent insensibil şi dur, el învaţă să treacă dincolo de suspiciune, agresiune şi instinct pentru că iubirea ne înalţă, ne schimbă, ne converteşte. Un grad înalt al acesteia este prezent în Arcul, unde atinge perfecţiunea prin însăşi puritatea fizică ce este păstrată între cei doi. La un nivel idealist de această dată, în Bin Jip, tăcerea plină de afecţiune o întregeşte.

Un alt motiv prezent este apa. De obicei apare după sânge sau cele două chiar se amestecă, acolo unde moartea survine prin cele mai nebănuite căi. Trebuie să recunosc, nu am văzut nicăieri ca cineva care a căzut de pe motocicletă să rămână înfipt cu capul în pământ până la brâu (Chang-guk în Adress Unknown), să înfigi un peşte congelat în inima unui om şi să-l omori (Wild Animals), să tragă cineva cu pistolul într-un tonomat de cafea şi să-l omoare pe cel care stătea înăuntru şi servea cafeaua ca să câştige un ban (bătrânul din Crocodilul) sau să te arunci de la etajul unui hotel şi să mori (Jae-yeong din Samaritan Girl).

Peştele mai apare şi-n alte ipostaze. Dacă-n Birdcage Inn o tânără îl cumpărase pentru acvariu şi un bătrân îi picta pe perete, în The Coast Guard fata care-şi pierduse iubitul împuşcat de soldaţi, înnebuneşte şi începe să-i arunce din apă după ce le scoate ochii. De asemenea, în Insula sunt tăiaţi mărunt cu cuţitul, la nimereală,  de către Hee-jin, bărbatul care se izolase într-o lacustră.

O atenţie deosebită este acordată şi pericolului, prezent uneori ca învăţătură de minte, alteori ca semn al (in)certitudinii. În Adress Unknown o tânără îşi pierde ochiul drept după ce în copilărie a ţinut un măr deasupra capului pentru ca fratele ei să tragă cu o armă în el. Mai departe, după ce-şi recapătă vederea îşi dă seama că era mai bine înainte. În Arcul, fata ce se dădea în leagăn este ţinta săgeţilor care urmau să spună viitorul.

Banii în filmul lui Kim Ki-duk sunt prezenţi sub diferite forme, mai ales pentru că personajele tind a fi aproape toate marginalizate. Dacă femeile aleg să-i câştige prin prostituţie, bărbaţii jefuiesc. Evident, nu toţi procedează la fel! În Wild Animals, o tânără ce se dădea cu bronz, poza bust ca statuie în mijlocul unei pieţi iar  în Arcul, bătrânul închiria locuri pentru pescuit, în largul mării. De multe ori, gestul celui care oferă banii, de a-i scăpa pe jos sau în apă şi simplu fapt a celui care-i primeşte de a-i ridica de jos cu aviditate, arată cât de puţin ar trebui să-i preţuim când vine vorba de omenie. În Wild Animals, Cheong-hae este chiar gata să-şi omoare cel mai bun prieten numai pentru a nu pierde un iaht.

Regizorul ţine personajele prizoniere, fiecare în lumea lui, parcă neînţelese între ele şi cu toate acestea comunicarea este prezentă. E drept, pe alte căi. În Insula, tânărul care se izolase de ceilalţi luase cu el o pasăre în colivie iar în Birdcage Inn, fata care era obligată să se prostitueze ţinea un peşte în acvariu (în final ambele sunt eliberate).

Fire autodidactă, Kim-duk oferă răspunsuri fiecărui privitor în măsura în care  a înţeles din lecţiile altora, reuşind să treacă dincolo de aparenţe şi de noţiunile fundamentale prezente în orice peliculă. El şochează arătînd feţele nevăzute ale celor care trec neobservaţi, violenţa faţă de alţii sau în raport cu animalele, cruzimea şi indiferenţa.

Filmele lui pot fi la fel de bine transcedentale dar şi puternic legate de existenţialism. Mare parte sunt drame iar acest aspect arată că de fapt nu caută să ilustreze rozul ci exact realitatea, aşa cum e ea. Atunci când  problemele sunt puse la vedere, poate se găsesc mai multe soluţii spre a le epuiza, a le elibera.  Tot aşa, se pot vindeca cicatricile lăsate de ele. Este o altă modalitate de a privi anotimpurile, prezente nu numai în mod evident (Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring şi în Breath).

Nefiind filme din categoria mainstream (deşi Ki-duk le consideră acolo pentru simplul fapt că-i aparţin) şi realizate de multe ori cu un buget mic, nu excelează întotdeauna la capitolul imagine sau sunet. Cu toate acestea nu poţi trece indiferent pe lângă peisajele din Spring, Summer… sau soundtrack-ul memorabil din Bin Jip, care-ţi dă fiori. Nu mai spun de muzica din Arcul, plină de duioşie.

Dincolo de întrebările şi impresiile cu care rămâi după ce vezi un film semnat de acest regizor, sunt unele scene care te pot urmări. În sensul estetic de această dată. Nu pot uita scena în care se legăna fata din Arcul, momentul din Bad Guy în care el aprinde bricheta, de partea cealaltă a geamului (apare şi-n Wild Animals) sau scena din apă, pe canapea, în Crocodilul. Sunt foarte multe iar dacă ar fi să le aşez într-o ordine a preferinţelor, mi-ar fi greu. În fiecare există ceva care te atinge, te emoţionează sau şochează, lasă o amprentă pe retină şi nu numai. Cu alte cuvinte, merită văzute de mai multe ori!

Etichete Adress Unknown, Arcul, Autumn, Bin Jip, Breath, Crocodilul, existenţialism, filme asiatice, filme coreene, filme transcedentale, Hwal, Insula, Kim Ki-Duk, Real Fiction, recenzie, recenzie Kim Ki-duk, Samaritan Girl, Seom, Shi Gan, Spring Summer Autumn Winter and Spring, The Birdcage Inn, The Coast Guard, Wild Animals